Ştiu că poveştile cu medici şi pacienţi nemulţumiţi sunt un izvor de dezbateri, like-uri şi comentarii, fiindcă tot românul s-a născut poet, medic şi mai deştept decât prevede legea.

Acestea fiind spuse, vă invit să citiţi mailul primit de Simona de la o cititoare pe care o durea-n călcâi. Asta ca asta, dar urmează tona de comentarii, de te iei cu mâinile de neuroni, asta…cine mai prinde vreunul de coadă.

Oamenii se duc la medici cu probleme de sănătate şi fiindcă vor o rezolvare. De fapt, ei caută o vorbă bună şi un prilej de socializare amabilă. La fiecare curs (şi m-am dus la toate!) despre comunicare şi posibile riscuri profesionale ni se aminteşte că pacientul nu apreciază medicul după calităţile sale profesionale, ci după cum se poartă, cum zâmbeşte, cum vorbeşte. De asta-s eu aşa iubită de pacienţi, iar dv credeaţi că-s mare medic! 😉 Iar eu credeam că-s bullshit-uri regale, că cum, domn’e, să fii mai vrăjit de-un rânjet decât de-un tratament. Că cum, domn’e, să conteze mai mult forma decât fondul. Uite-aşa, şi-am încălecat pe-o şa. Contează. AMBALAJUL.

Mergem la mari profesori şi aşteptăm să ne servească şi ceai pe lângă lecţia de medicină, normal. Pe care oricum am repetat-o cu Sf. Google înainte, cel atotştiutor şi atotvindecător.

Vreau să vă povestesc 2 chestii care mi s-au întâmplat mie, personal. Care m-au uimit pe mine, în deplinătatea neuronului blond, singurul din dotare, pe cuvânt de-onoare.

Era o vreme în care sufeream cumplit de o problemă, nu contează care, mie-mi părea a alergie. Se manifesta ciudat, anapoda, nu o puteam lega de absolut nimic, aşa că- după ce-am epuizat toate variantele filozofice de tratament ale maică-mii, am zis, hai la specialist, Miruno, că n-ai inventat tu apa caldă. Ba s-au trezit şi nişte neamuri binevoitoare şi motivat îngrijorate, de mi-au făcut programare la unul dintre cei mai de încredere medici din Bucureşti. Tipa era drăguţă, puţin nepieptănată şi foarte zăpăcită, deci…cum ziceam. Pacientul judecă după cum ţi-ai tras cărarea, nu după altceva. S-a uitat la mine, cu răbdare, nu zic. După care şi-a scos o carte mare din bibliotecă, a răsfoit vreo 2 minute de ziceai că ştie unde să caute, în fine, n-a găsit. M-a trimis acasă, convinsă fiind că toată treaba e doar în capul meu. Şi că, oricum, ea nu ştie ce să-mi facă.

Pe cuvântul meu de onoare, am avut tot respectul pentru această doamnă doctor nepieptănată. Brusc şi cărarea parcă i s-a aşezat! Fiindcă e mult mai uşor să faci o reţetă, să te faci că pricepi care-i ideea-n propoziţie. E mult mai greu să accepţi că te depăşeşte situaţia sau că pur şi simplu e greu de pus un diagnostic.

Nici un medic, oricât de profesor-doctor ar fi el, nu le ştie pe toate! Oricine merge la el cu aceste aşteptări va pleca profund dezamăgit şi va merge direct la Simona şi la google să-şi toarne oful.

Altă fază: Ne pregăteam să plecăm în excursie la Paris, eram în Bucureşti pe vremea aia. M-a luat brusc ameţeala. Prima dată, am crezut că mi s-a părut, deşi m-am cam proptit în garduri. A doua oară, am crezut că-s nemâncată, deşi rar mi se întâmplă asta. A treia oară, deja am zis să cer ajutor, pentru că mi s-a întâmplat stând în patul meu de-acasă, cu burta plină şi perfect conştientă. Gravidă n-aveam cum să fiu, deşi mulţi m-au bănuit atunci. Mama mi-a zis că-i de la spondiloza cervicală, să pun mâna să fac puţină mişcare şi m-am enervat aşa cum mă enervez de fiecare dată când cineva mă trimite la sport! Iubitul meu, specialist în domeniu, care vede doar tumori pe creier când îi ziceam de ameţeală, m-a trimis direct la neurochirurgie pe secţie, la investigaţii. (Noi eram la distanţă pe vremea aia, că altfel… era altfel.) Ăia acolo, panică mare, ce-are fata, aşa tânără, săraca. Na bine, sări cu CT-urile pe ea. Să prăjim creierii că oricum nu îi prea folosesc la mare lucru. Cică-i blondă şi scrie pe blog. Iar după vreo 2 ore în care mi-am văzut viaţa prin tunelul tomografului, îmi vine omul ăla cu filmul în braţe şi-mi zice, să ştii că ne-am uitat mai mulţi la el. Şi n-ai nimic. Îmi pare rău.

ÎŢI PARE RĂU???? Ce rău mi-a părut mie că n-am ascultat de mama nici nu vă pot explica. Ce m-a certat tata că înghit iradieri în timpul liber, nu am cuvinte. Dar na, aşa suntem noi, pacienţii. Ne place drama. Şi nu ne pare rău.

———————

Prima problemă (nu) mi-a trecut după multe tratamente, de nici nu mai ştiu care-a funcţionat. Cert e că pe ultimul l-am făcut tot după capul mamei, care m-a convins că oricum nu mai am nimic de pierdut dacă-i fac şi ei un moft…şi-a funcţionat. Oricum luasem hotărârea c-o să-mi treacă şi că eu la medic mai mult nu mai merg. Noroc că n-a mai fost nevoie.

Cât despre ameţeală, mi-am făcut apoi o radiografie de coloană cervicală, s-au crucit toţi medicii, asistentele pe-acolo. De data asta chiar, săraca fată tânără. Coloana bunicului meu de 86 de ani cred că arată mai bine decât a mea. Normal, el n-a avut blog la 20! 😀 Ameţeala mi-a trecut după ce mi-a repoziţionat un nene tare şmecher oasele în corp (m-am dus undeva pe Berthlot la el, m-a trosnit de câteva ori, mi-a zis să mă mai trosnesc şi eu acasă, i-am dat 50 lei şi mi-a zis că nu-i nevoie să mai merg. că data aia va fi de ajuns. şi a fost.) Acum, între noi fie vorba, mă mai ia ameţeala aşa din când în când… uneori de la mirosurile de guri nespălate, alteori de la prea mult exerciţiu pe taste. Noroc că acum ştiu de unde mi se trage. Şi sper c-am încheiat cu CT-urile la căpşorul ăsta blond. Nu de alta, da’ data viitoare cred c-o să iau bătaie. De la părinţi.

————————-

O să se ajungă şi acolo, în România, unde o să primiţi şi ceai când mergeţi la medic. Pe lângă o lecţie de medicină copiată cu handsfree-ul în examen. Şi-o să fiţi mulţumiţi. Ba deja şi sunteţi fără să ştiţi.

Şi-or să fie tot mai mulţi. Pe principiul, dă-i clientului ce-ţi cere. Un ceai şi puţină medicină. Să-l ungă pe suflet, că rănile trec. Halal.

foto 1, 2, 3

Am văzut la Sabina clipul ăsta şi m-a impresionat. E vorba despre oameni afectaţi de nişte forme netratabile de cancer, cărora o fundaţie caritabilă din Franţa a vrut să le readucă PENTRU O SECUNDĂ sentimentul LIPSEI DE ORICE GRIJĂ.  Mimi Foundation a promis celor 20 de pacienţi o schimbare de look, unii dintre ei fiind fără păr, palizi şi deznădăjduiţi. În timpul “aranjării”, n-au avut voie să deschidă ochii, iar, la final, au avut o mare surpriză când s-au uitat în oglindă! Doar că dincolo de oglindă, stătea un fotograf, care a imortalizat secunda lipsită de griji, momentul în care probabil că nu s-au mai gândit la nimic altceva.

Zilele astea, ca multă lume de altfel, am văzut câteva clipuri cu şi despre Nelson Mandela. Într-un interviu la un post tv australian, moderatorul l-a întrebat cum de, după ce-a ieşit din închisoare, nu i-a urât pe cei care l-au băgat acolo, cum de nu şi-a dorit măcar puţină răzbunare? Răspunsul lui nu e dintre citatele celebre ale lui Mandela, dar eu l-am ţinut minte. Zicea că, după ce stai 27 de ani în închisoare crezând că niciodată nu vei mai ieşi, când eşti în sfârşit din nou liber, nu vrei să mai pierzi nici o clipă cu ură şi amărăciune, ci vrei să fii cât mai vesel şi pozitiv cu putinţă.

Dacă ceva e sigur pe lumea asta, atunci aia e că vom muri cu toţii într-o zi. Asta nu e o noutate. Diferenţa între cei bolnavi şi cei nediagnosticaţi e că unii au mai multe detalii despre când se va întâmpla asta. Însă toţi, absolut toţi (indiferent în ce categorie ne aflăm în momentul ăsta) putem hotărî cum să trăim până la momentul Ăla.

Există două categorii de pacienţi: cei care ştiu că vor muri, dar se hotărăsc să trăiască până în acea zi, şi cei care ştiu că vor muri, dar se hotărăsc doar să aştepte momentul .

Iubire, miracole şi medicină

Iar, în final, vreau doar să vă amintesc că e minunat să fim fără griji (“carefree”), dar e periculos să fim negrijulii (“careless”). În fiecare secundă.

foto

Am veşti proaste pentru toţi aceia dintre dumneavoastră care ridică pe Măria-Sa-Sportul în slăvi. Am veşti proaste pentru toţi aceia care cred că 30 de minute de pedalat pe zi compensează ciocolăţile şi cele 23de ore de stat sau dormit. Şezutul e un viciu, da’ şi sportul e cam ca pătrunjelu-n supă: nici nu strică, nici n-ajută.

Sedentarismul redefinit, numa-n ciuda noastră

Studiile arată că beneficiile celor care fac exerciţii fizice comparativ cu cei care nu fac sunt…cam inexistente. Dacă, în restul timpului lor, primii numiţi… stau. Fiindcă tot studiile arată că cei sportivi tind să şadă mai mult în zilele în care au activitate fizică decât în celelalte. Motivul e acela că un corp sedentar în general va avea nevoie de mai multă odihnă în ziua în care e suprasolicitat, deci compensează. Vă rog, citiţi aici, n-am inventat eu. Citiţi cu atenţie unde scrie că “exerciţiile pentru sănătate” făcute de 3 ori pe săptămână nu fac decât să liniştească o conştiinţă încărcată de la prea mult stat pe fund.

Până de curând, dacă făceai exerciţii fizice timp de 60 de minute sau mai mult pe zi, erai considerat o persoană activă, punct. Mai nou, există dovezi consistente din studii ştiinţifice, care sugerează că este perfect posibil să respecţi absolut toate recomandările privind exerciţiile fizice şi să fii în acelaşi timp incredibil de sedentar. Şi că şezutul creşte riscul la diferite boli şi chiar moarte, în ciuda activităţilor tale sportive.

– Travis Saunders, doctorand şi “certified exercise physiologist” la Healthy Active Living and Obesity Research Group , la spitalul de copii din Eastern Ontario

Cu alte cuvinte, degeaba suntem noi vegetarieni, dacă băgăm paste şi pâinică ca-n spitalu’ de urgenţă. Cacofonia rămâne. Degeaba sunteţi voi adică. Eu bag ciocolăţică şi fără pretenţii de vegetarian. Dar să continuăm. La fel cum degeaba ţii cură de slăbire 90 de zile, dacă mănânci noaptea… ca spartul. Cum degeaba cumperi pe-o parte organic, dacă pe alta bagi alcoolic. Şi degeaba ţii regim de tensiune, dacă-ţi pui de 3 ori sare peste roşii. Sau renunţi la porc, dar păstrezi ţigarea. Şi-apoi iei maşina să te duci la sală.

Nu zic că-i totul greşit sau că ce facem bine nu contează. Doar că n-ajută. Şi că dovezile arată că organismul nostru nu funcţionează cu rugăciuni de iertare.

Vezi

Berea de după fotbal.

Ţigara din recreaţie.

Desertul de după salată.

În curând, vom merge la medic şi, pe lângă cât fumăm şi cât bem, vom fi întrebaţi şi câte ore şedem.

Vedeţi mai multe articole şi vă minunaţi. Aici, aici, aici.

foto

Nu ştiu dacă dumneavoastră credeţi în semne şi-n Univers, dar spuneţi-mi: unde credeţi că mi s-a deschis o carte oarecare dintr-o librărie oarecare (de obicei mă învârt la secţiunea sănătate şi spiritualitate). Spuneţi-mi numa’. Dumneavoastră aşa, cunoscându-mă pe mine, blondă şi vorbăreaţă, cam unde anume credeţi că s-a deschis minunata de carte, care vrea să mă facă pe mine o blondă mai bună!!! Dada, în toate felurile în care o blondă poate fi mai bună.

La capitolul despre mişcarea fizică!!! Mi-a stat inima-n loc de spaimă, fiindcă oricum orice mi s-ar întâmpla rău, e din cauză că nu fac sport. Dacă-mi e frig seara, el: ştii de ce ţi-e frig, nu, fiindcă nu faci sport! Dacă-mi iasă o blândă, mama: asta e numai fiindcă nu faci sport! Dacă stau pe net, tata: ţi-am spus să faci nişte mişcare! Dacă mă îngraş, slăbesc sau mă muşcă un ţânţar, precis e cineva acolo care să-mi spună că e din cauză că nu fac sport. Cât de tare mă enervează chestia asta se poate vedea pe faţa mea cea făcătoare de spume, scotătoare de fum şi pe trupşorul meu în vecii vecilor sedentar, amin.

Ştiu că nu e bine. Dar nu-mi place. Urăsc senzaţia aia când îţi creşte pulsul şi-ncepe sângele să ţi se ducă-n obraji de parcă ăsta ar fi vreun Loc Ales sau ceva, urăsc să simt transpiraţia cum se adună brobonele -iar mie asta mi se întâmplă cam urgent aşa, o fi o binecuvântare, habar n-am, am auzit doar că unele doamne se învelesc în tot felul de folii ca să transpire mai tare, bleacs!!! Să vă spun ce mai urăsc: felul în care mi se udă părul la ceafă şi ştiu precis că apoi se încreţeşte!!! Felul în care mă doare spatele orice exerciţiu aş face, cu accent pe ORICE exerciţiu, de parcă n-ar exista muşchi în trupşorul ăsta în afară de la spate. Singurul loc în care mă simt total relaxată e scaunul de la serviciu, un fel de şa care-mi ţine picioarele desfăcute şi spatele drept. Aş putea să şi dorm în el…

Şi nu, sentimentul de finalizare al celor 20 de minute pe bicicletă sau pe braţe împingând la flotări nu mi-a adus niciodată bucurie, mândrie, euforie. Am citit în reviste, cică astea-s efecte secundare, cică te bucuri ca de o pătrăţică de ciocolată, ceea ce, mă iertaţi, e o comparaţie care aduce multă, dar muuuultă jignire doamnei ciocolată. Nu se admite acest argument cu endorfinele în nici o instanţă citavă şi cu toate papilele gustative la ea.

Deci nu, eu nu m-am simţi niciodată bine, energizată şi bucuroasă după ce-am făcut sport. Ci doar obosită şi lipicioasă. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Ci s-ar pedala pe bicicletă.

Ceea ce vă recomand dumneavoastră leneş şi călduros. Daţi şi pentru mine o tură. Hai noroc!

foto

După cel ortodontic, albirea dinţilor de cel mai neinvazic tratament cosmetic.

Şi mai ştiu o mulţime de argumente pro albit dinţii. Le-am uitat pe toate cele contra, probabil de la durerea de gingii. Cine a deschis televizoarele mai târziu poate urmări procesele mele de conştiinţă legate de albirea dinţilor aici. Da, nu am sensibilitate la dinţi, doar că mi s-au albit puţin şi gingiile, ceea ce nu era în plan cu siguranţă. În fine, mi-am schimbat gelul de albire şi se pare că e mai bine. Cât despre dinţi, la mine-n gură zici că bate vântul. Asta e senzaţia, de vânt. Nu curent electric, nici măcar curent din ăla de faci torticolis, doar un alizeu. Mi-am făcut şi fluorizări între timp, adică am pus spumă din aia cu fluor în gutiere şi le-am ţinut câteva ore. Sunt foarte conştiincioasă. În 10 zile, i-am adus de la A3,5 la A1, ceea ce e mai bine decât speram. Ar fi trebuit să continuu tratamentul încă vreo 4 zile, dar am plecat în România şi nu m-am cărat cu toată şandramaua, în special fiindcă gelul trebuie să stea la frigider. Şi fiindcă mi-era frică de tata, care m-a certat oricum. De fiecare dată când rânjeam şi-şi amintea că mi-am albit dinţii. Deşi a recunoscut că sunt frumoşi tare 😉

Aşadar, câteva sfaturi şi trucuri ca să fie cât mai bine şi cât mai safe, după ce aţi fost la dentist şi el v-a dat gutierele şi gelul (plus o pastă de dinţi specială probabil pentru a preveni sensibilitatea).

• Aplicaţi gelul în rezervoare, pe faţa dinspre buze, cum ar veni pe suprafaţa pe care vreţi să o albiţi (adică nu în cel mai înfundat punct).
• Uscaţi dinţii înainte de aplicare: fie cu un şerveţel, fie trageţi aer printre dinţi.
• Împingeţi gutierele şi fixaţi-le, apoi apăsaţi puţin pe feţele dinspre buze (vestibulare, în limbaj stomatologic) pentru a împrăştia gelul în toată suprafaţa şi încercaţi să obţineţi efectul ăla de ventuză dedesubt. Cu cât gutiera stă mai fix aproape de gingie, cu atât se albeşte dintele mai bine, se evită contaminarea cu salivă şi arderea gingiilor. Plus, zona aia din apropierea gingiei e cel mai greu de albit, e ultima care se albeşte, iar într-o fază iniţială se poate îngălbeni mai tare, asta fiind doar o iluzie optică din cauza albirii imediate a jumătăţii celeilalte a dintelui.
• Treceţi cu degetul peste marginea gutierelor pentru a îndepărta excesul de gel. De câteva ori! Dr Trevor Bigg (pe care l-am audiat recent într-un webinar) recomandă să clăteşti de două ori gura cu gutierele înăuntru. Tocmai fiindcă e foarte important să eviţi orice contact al gelului cu părţile moi.
• Acelaşi dr Bigg zice că, dacă gelul nu dă pe-afară, nu ai pus destul şi-ţi iroseşti banii, iar dacă se revarsă râuri-râuri, tot nu e bine: îţi iroseşti banii pe geluri de albit dinţii scuipate în chiuvetă. Uneori împreună cu gingiile, cine ştie. (După prima aplicare, veţi cam şti care e cantitatea potrivită de gel.)
• E recomandată purtarea gutierelor noaptea din 2 motive: că prin faptul că gura e închisă, gutierele sunt sub presiune, ceea ce împrăştie gelul mai bine şi prin faptul că secreţia salivară este redusă noaptea. (Eu le-am purtat peste zi la început, de spaimă să nu mă apuce durerile în somn şi să nu-mi dau seama decât dimineaţa, când e prea târziu. Nu m-au apucat.)
• După îndepărtarea gutierelor: clătiţi dinţii şi-i periaţi. După care nu-i mai clătiţi. Dacă doare, luaţi aşa:  nişte pastă pentru dinţi sensibili, pe care o frecaţi timp de 1 minut pe suprafeţele uscate şi o pauză de 2 zile.
• Foarte important: Curăţaţi bine gutierele de gel, fiindcă unele substanţe pot fi foarte lipicioase şi rămân acolo. Niciodată nu le curăţaţi cu apă fierbinte, poate nici caldă nu e bine. Se distorsionează la căldură. Frecaţi-le cu o periuţă, dar cât mai delicat posibil. Nu îndoiţi gutierele sub nici o formă şi nu le puneţi pe modele (dacă le primiţi; eu – în rarele cazuri în care am făcut albire pacienţilor- nu le-am dat acasă ).
• Lăsaţi-le să se usuce.
• Dacă vreţi să fiţi foarte şmecheri, puteţi pune nişte pastă de dinţi în gutiere şi să le purtaţi aşa vreo 1/2-1h după albire.

Cafea, vin şi ciocolată?

Am auzit păreri împărţite, cert e că a le evita n-o să strice niciodată. Deşi la primul curs la care am fost pe tema asta, ne-a zis doctorul că el nu recomandă nici o modificare în dietă, fiindcă studiile arată  că n-au treabă, să zic aşa. Mr Bigg însă era de altă părere, pe care o împărtăşesc, între noi fie vorba. În fine, dacă totuşi nu vreţi să beţi cafeaua cu paiul ca mine, faceţi aşa: purtaţi gutierele seara, lăsaţi dinţii peste noapte liberi (se vor rehidrata din salivă), după care dimineaţa puteţi eventual bea o cafea cu lapte. (Eu o beau neagră şi cu paiul. Şi ştiu, n-a întrebat nimeni.)

Iar unul dintre efectele adverse ale albirii e că … nu mai mănânc seara! 😛

foto 1, 2