Să vă arăt ceva, dați click:
Categoria: publicitând cu plăcere (Pagina 1 din 37)
Văd și acum scris unu-trei-unu de mână, cu un pix negru pe-o foaie alb-murdară, că-n Anglia nu aveai voie să scrii cu albastru pe documente oficiale. Tocmai venisem de la cabinet, era o frumoasă zi de vară englezească. Poate, încă lumină afară sau o fi fost sâmbătă, nu-mi amintesc deloc aceste detalii neimportante, dar pe unu-trei-unu îl văd în fața ochilor și acum. Știu sigur că Horațiu era de gardă.
În fața ușii, mă aștepta o fițuică. O jumătate de A4 ca trasă la xerox și tăiată strâmb de cineva grăbit. Nu era nici măcar în plic. Deși, cu siguranță era, dar în mintea mea nu mai încape și plicul de care să își amintească.
”Mrs. Ioani, încercăm de 3 zile să vă contactăm, trebuie să vă comunicăm ceva urgent.”
Cred că felul în care am fost educați sau mai bine zis felul în care nu am fost educați financiar e un handicap. Înțeleg contextul și nu aș vrea ca mama să se supere în vreun fel. Până ieri-alaltăieri așa gândeam toți, abia acum ne-am mai desfăcut un pic. Ce vreau să zic. Am fost educată în spiritul lui ”ai carte, ai parte”, ”bogătanii precis sunt niște hoți”, pentru că, na, în vremurile post-decembriste, ce să zic, mulți și erau. Bogați și hoți, era un dispreț subînțeles. O asociere pe care nu ți-o doreai.
E un test perioada asta. Să stai închis cu tine în casă, cu soț și copii. Când oprești lumea, când nu te mai preocupi cu ce te îmbraci de dimineață sau cum să te potrivești în peisaj la birou, pe stradă, să ieși sau să nu ieși în evidență, când tot ce crede lumea despre tine nu mai contează, pentru că lumea e la ea acasă, rămâi, de fapt, cu ce-i mai important. Cu singura persoană cu care îți petreci viața toată: TU.
După ce am înțeles și-am învățat să citim pe etichete aditivii, vopselele și conservanții din mâncare, deodorant, ruj și detergent, am trecut la următorul nivel: etichetele hainelor. Mi-am luat o pereche de pantaloni raiați mov, superbengoși, la o megareducere dintr-un outlet celebru din UK. De brand. Eram fericită ca atunci când faci afacerea vieții tale. Mi-a trecut rapid însă, când, după prima purtare, apa mea de la duș s-a făcut mov. Doamne ferește, ce m-am speriat! A fost, desigur, ultima oară când i-am purtat. Nici să-i donez n-am îndrăznit. Pe această bombă toxică pentru pielea oricui i-ar fi purtat.
Între “o răceală banală” și “fuga, la doctor” nu e numai un copil bolnav, ci și o mamă chiaună. Aș vrea ca toți cei care spun că “e doar o febră mică” să înțeleagă asta. Că doar o tuse ușoară trezește din somn și niște părinți, poate niște frați mai mici. Că niciodată răceala nu afectează doar pe cel care-i răcit. De fapt, toată familia are de suferit, pentru că totul se schimbă. Într-un fel, te dă peste cap. Cunosc familii atât de afectate de diverse răceli, încât acesta a devenit aproape un mod de a trăi. Două săptămâni sunt bine, două săptămâni bolesc. Toți trei, toți patru, toți care sunt.
De ce se întâmplă asta, cum ne putem feri copiii mai mici de răceala celor mari, când să îi ducem la grădiniță și când să îi ținem acasă, cum putem trata noi și când îi ducem la medic, ne lămurește dr. Mihaela Nită, medic pediatru tare drag mie.
