Categoria: neuron de blonda in bancile scolii (Pagina 1 din 8)

Ce pot face astăzi, de ce tot las pe mâine?

Spuneți-mi și mie de ce în douăjde ani de experiență cu școala și organizarea asta intelectual-pretențioasă nu am învățat și io, domn”le, să număr până la ceasul al doișpelea, nu să mă trezesc disperată că nu știu pe ce să pun mâna și de unde să iau o cană mai mare și o cafea mai tare!

Ca să vă explic. În generală, la fiecare început de trimestru, că pe vremea mea aveam așa ceva, la fiecare început de ceva, îmi propuneam să-mi fac lecțiile în ziua în care le primesc, cu nu o zi înainte de deadline. Nici cu o pauză înainte de oră. Bine…

La fiecare început de an universitar, îmi propuneam să învăț conștiincios pentru fiecare stagiu, să nu mai las grosul pe sesiune. După care în sesiune, trăiam cu cărți și cafele. Bine, și bloguri 😀

De ce acum, când mă dau mult mai adultă și responsabilă, când știu că merg la cursurile astea de vreo 2 luni, de ce mama naibii am lăsat pe ultima sută de metri testul de dinaintea cursului?! Mi s-a cerut sa dau un test online, pe care trebuia să-l trec 100% ca și condiție de participare. Mă trezesc în seara dinaintea cursului, într-un hotel frumos, chinuindă-mă la un wi fi de 2 lei (de fapt, gratuit) să trec hahatul ăla cu succes!!! Unde eu aveam planuri de văzut prieteni în Manchester, de ieșit și povestit cu ei, că de asta am venit cu o zi înainte, altfel m-aș fi pornit de-acasă doar în dimineața cursului.

Site-ul se încărca exact cu viteza melcului turbat, iar eu făceam treișpe-paișpe când vedeam că minunatul test e construit din mai multe și că e de o stupiditate rară și tot așa.

Adevărul adevărat e că (mi-)am uitat. La fel cum uit de toate lucrurile care n-au legătură cu ceva pantofi, genți, bilete de avion, eventual parfumuri. Ăstea-s lucruri de care întotdeauna mă îngrijesc din timp. Am uitat, dar mi-a amintit cineva în seara magică, deci ce credeți că făceam eu azi-noapte la 12? Complement simplu sau compus și combinații de 4 luate câte 2.

Mi-a crăpat capul.

Și nu, nu vă imaginați că făceam ceva preafericit, preaintelectual sau preamedical. Deși aș putea să vă las crezând asta.

Nici prietenii nu i-am văzut, nici de dormit n-am dormit, iar cel mai trist e că nici data viitoare nu o să fac altfel.

Tocmai fiindcă tot la fel fac de douăjde ani. Și-mi iese.

Nu-i așa că nu doar mie? 😉

 

Experienţa interviurilor în Anglia

Nu sunt un dentist impresionant ca statură. Poate, surprinzător. Toată lumea (încă) mă-ntreabă dacă-s studentă (inclusiv pacienţii), mai ales în acest Sheffield superstudenţesc. Nu arăt legală nici să cumpăr alcool de la chioşcuri, deşi mă străduiesc cu extra machiaj. Un pacient foarte simpatic mi-a zis odată, şi ce, tu crezi că eşti în stare să-mi scoţi dintele ăla? Extracţia a fost uşoară, dar pacientul nu era nebun. Deşi port costum de clinică o măsură mai mare (fără bluze cambrate, decoltate sau încheiate pe mijloc), faţa tot mă dă de gol.

//Atenţie, o dihanie de text. Poate vreţi să treceţi direct la concluzii.//

Continuare

Prea multe cabinete dentare dăunează grav sănătăţii

Deşi pare simplu să ai medicul dentist la scară, e mai periculos decât ne imaginăm. Sibiul e probabil în fruntea oraşelor care creşte necontrolat numărul acestor cabinete răsărite ca ciupercile după ploaie sau ca studenţii după admitere.

Fiind acasă, m-am întâlnit cu foşti şi actuali colegi şi-am povestit de ale noastre. Concluzia e că piaţa stomatologică se împarte în felii tot mai mici, iar dentiştii ajung să trateze doar 2 pacienţi pe zi. Îmi zicea un prieten bine: nu vom mai avea medici cum e taică-tău, care să fi apucat să vadă şi să trateze atâtea cazuri la viaţa lui! Că ce experienţă să şi ai, când tu pui 2 plombe/săptămână, că restu-s detartraje.

Încurajez tinerii medici, nu mă-nţelegeţi greşit. Doar sunt unul dintre ei. Nu-i încurajez însă pe cei care ne fac. Prea mulţi şi prea uşor în ziua de astăzi.

Sfaturi pentru cine vrea să dea la stomatologie

Zilele trecute, o asistentă îmi povestea că are o fată care intră la facultate şi care vrea stomatologie şi ce o sfătuiesc. Am mai primit şi câteva mailuri de la colegi pe care nu-i cunosc, unii mai tineri alţii mult mai tineri. Unii mă întreabă despre şcoala de medicină dentară, alţii despre stomatologia în UK.

Mie şcoala mi-a plăcut într-un fel pe care l-am înţeles de la-nceput (sau na, după prima sesiune). Şi am urât-o constant şi regulat, deşi uneori cu intensificări semestriale. M-a chinuit, dar m-a păstrat copilă. M-a disperat, dar m-a ocrotit de (g)rele. Şi mi-a deschis ochii într-un fel în care niciodată singură la ASE n-aş fi putut. Nu din cauza ASE-ului, ci din cauza mea.

Continuare

Astăzi mi-e dor de şcoală

Probabil că oricărui om normal îi e dor mai des de şcoală, de teze şi teme, de profesori şi de sesiuni. De chefuri în cămine şi nopţi pierdute prea departe de sălile de lectură. Mie doar astăzi, pentru prima dată mi-e un pui de dor din ăsta, deşi nici acum nu m-aş întoarce înapoi.

Mi-e dor de căldura aia care ne sufoca sub hainele oricum prea groase, peste care eram obligaţi să purtăm halate. Mi-e dor de mirosul ăla de mucegai oribil, care te lovea când intrai în facultatea din Plevnei, mi-e dor de întunericul ăla care-mi intra parcă sub piele şi mă îngrozea fără motiv. Mi-e dor de vopseaua uscată din căminul din Cluj şi de dimineţile în care-mi suna ceasul după nici 2 ore de somn.

Mi-e dor de cafeaua aia după vacanţa de iarnă din anul 6, când eram din nou fugite de la şcoală la cafeneaua din colţ. Când stăteam nu la locul nostru obişnuit, ci la o masă dintr-o altă încăpere. Când eu eram în perioada de doliu post-revedere şi purtam puloverul ăla portocaliu, lălîu. Una dintre bluzele de tristă amintire. Dar stăteam noi în faţa trio-ului perfect: cafe latte, espresso şi capuccino cu mult zahăr, imaginându-ne viitorul. “Am putea să…” era ca-n testele unui produs înainte de lansarea pe piaţă. Şi noi testam posibilităţi. Doar că plănuiam exclusiv succese. Pe vremea aia nu ştiam şi de eşecuri.

 

Cred că e singurul motiv pentru care mi-e dor. De fapt, cred c-am confundat şcoala cu cafeaua. Mie de aia mi-e dor.

foto

Mâine se termină veşnicia

“the end of time” e un vers dintr-un cântec ce tare îmi place. Timpul e singurul lucru inventat de om, care n-o să se termine niciodată. Dac-am putea face aceeaşi chestie şi cu motorina, am fi nişte cu adevărat deştepţi.

6 ani de facultate. Şi şcoala mea, care-a ţinut o veşnicie! Pe care-atunci când o trăiam, o vedeam în plină tinereţe, fără a crede că şi veşniciile îmbătrânesc şi mor. N-aş mai sta nici o clipă pe băncile amfiteatrelor şi nu citiţi vreo nostalgie printre rânduri. Nu m-ar caracteriza. Facultatea a fost ceva tare pragmatic în viaţa mea, n-am făcut-o de plăcere. Că, de plăcut, mie îmi place doar să beau cafele şi să scriu poveşti. Ceea ce nu te duce prea departe în viaţă, eventual doar nu te lasă să dormi. Când te gândeşti la teancul de facturi neplătite.

Însă şcoala celor 6 ani a fost o veşnicie pe care o s-o îngrop în jurăminte de a n-o uita vreodată.

Continuare

Pagina 1 din 8

© 2007-2016 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 49 queries in 0.164 s