Nu numai că nu avem drumuri normale la cap, nu numai că nu avem siguranță în trafic și autostrăzi și o să vă scutesc de pomelnicul lucrurilor care lipsesc (sunt sigură că îl știți pe de rost), dar suntem ca într-un banc prost. Nici drumurile pe care le avem nu mai sunt practicabile.
Una dintre chestiile care îmi plac cel mai mult în sistemul Montessori e că îi învață pe copii de foarte devreme să își aștepte rândul. Mai mult, am observat asta și la copiii care nu sunt înscriși într-un astfel de sistem.
Știți povestea cu spondiloza mea cervicală, că am tot fost amețită în câteva rânduri deja, că m-am mai plâns. Amețeala a revenit de vineri foarte în forță, după ce am citit o poveste într-o poziție foarte proastă. Fără să-mi dau seama. Weekend-ul a fost cu perfuzii și rugăciuni, că nu e deloc distractiv să mergi prin lume ținându-te de pereți.
Degeaba plătești pentru loc de parcare în București, dacă nu există o autoritate în măsură să îți apere acest drept. O scenă ca-n filmele cu proști:
O mașină cu număr de Bacău a parcat 3 nopți la rând pe locul nostru de reședință, închiriat de la stat. Fără număr de telefon, fără nimic, doar cu multă nesimțire.
Cred că ieri am stabilit un nou record cu mașina, pe drumul Sibiu-București. 3 ore până la Râmnicu Vâlcea. Probabil cam atât făceau și strămoșii noștri când mergeau călare între cele două localități.
Las asta aici doar pentru cei care sunt la fel de isteți și ordonați ca noi și au pierdut contractul de închiriere al locului de parcare. Și pentru că am căutat eu însămi și nu am găsit nicăieri informația asta, deși sunt multe despre locul de parcare.
