Știți fanta aia dintre lift și perete? E un spațiu mic la ieșirea și intrarea în cabina de lift. De când m-am urcat prima oară cu un cărucior în lift, m-am gândit: într-o zi o să-mi cadă cheile acolo. Ai grijă, să nu îți cadă cheile acolo. Apoi, după ce au început copiii să ceară cheile, mereu le atrăgeam atenția fix cu aceste cuvinte:
E o perioadă în care suntem cu toții cu nervii puși pe bigudiuri. Se termină un an complicat. Copiii iau vacanță, deși nu e ca și cum ar fi fost plecați la școală vreo zi.
Avem multe lucruri în plus de făcut față de zilele obișnuite și de livrat cu termen concret: seara de Ajun, ziua de Crăciun, telefon la x, să nu-l uit pe z.
Țevile au crăpat, primarul vorbește deschis despre asta, de parcă dialogul ne-ar încălzi în vreun fel.
Unele ornamente de Crăciun sunt foarte mici, altele au sârmulițe ascuțite sau seamănă izbitor cu chestii de mâncat. E un fel de rețeta perfectă pentru dezastru. Ca să nu mai spun că toate chestiile astea cu sclipici și strălucitor sunt practic o invitație pentru orice mic explorator.
Cea mai neînțeleasă m-am simțit când eram gravidă și vomam. Îmi era un rău teribil, vărsam de 4-5 ori pe zi, în fiecare zi. Slăbisem mult, mai și lucram (în perioada aceea m-a apucat zelul de a salva toți dinții din lume), și aveam nevoie să mă plâng.
Am o prietena care si-a pierdut sotul intr-un mod fulgerator. Ea a supravietuit fara sa innebuneasca, fara sa bata copiii, fara nici macar sa tipe prea mult. N-a umblat dezlanata, n-a injurat pe strada, ci a facut, cumva, fata. E grozava tipa asta si mai are si intotdeauna adidasii curati. She rocks, cu alte cuvinte.
Intr-o zi, i-am spus ca o admir. Acum imi dau seama ca ar fi bine sa i-o spun mai des. Te admir enorm, daca citesti asta. Esti una dintre supergagicile pe care le cunosc.
Stiti ce mi-a raspuns?
-Da. Dar n-ar fi trebuit sa fie asa.
