E o perioadă în care suntem cu toții cu nervii puși pe bigudiuri. Se termină un an complicat. Copiii iau vacanță, deși nu e ca și cum ar fi fost plecați la școală vreo zi.
Avem multe lucruri în plus de făcut față de zilele obișnuite și de livrat cu termen concret: seara de Ajun, ziua de Crăciun, telefon la x, să nu-l uit pe z.
Țevile au crăpat, primarul vorbește deschis despre asta, de parcă dialogul ne-ar încălzi în vreun fel.
Unele ornamente de Crăciun sunt foarte mici, altele au sârmulițe ascuțite sau seamănă izbitor cu chestii de mâncat. E un fel de rețeta perfectă pentru dezastru. Ca să nu mai spun că toate chestiile astea cu sclipici și strălucitor sunt practic o invitație pentru orice mic explorator.
Cea mai neînțeleasă m-am simțit când eram gravidă și vomam. Îmi era un rău teribil, vărsam de 4-5 ori pe zi, în fiecare zi. Slăbisem mult, mai și lucram (în perioada aceea m-a apucat zelul de a salva toți dinții din lume), și aveam nevoie să mă plâng.
Am o prietena care si-a pierdut sotul intr-un mod fulgerator. Ea a supravietuit fara sa innebuneasca, fara sa bata copiii, fara nici macar sa tipe prea mult. N-a umblat dezlanata, n-a injurat pe strada, ci a facut, cumva, fata. E grozava tipa asta si mai are si intotdeauna adidasii curati. She rocks, cu alte cuvinte.
Intr-o zi, i-am spus ca o admir. Acum imi dau seama ca ar fi bine sa i-o spun mai des. Te admir enorm, daca citesti asta. Esti una dintre supergagicile pe care le cunosc.
Stiti ce mi-a raspuns?
-Da. Dar n-ar fi trebuit sa fie asa.
Ați observat că trăim fiecare zi ca și când abia așteptăm să se termine? Ca și când abia așteptăm să culcăm copilul, să punem vasele la spălat, să terminăm serialul, să ajungem la ultima pagină din roman. Parcă abia așteptăm să vină seara, weekend-ul, de parcă viața ar fi despre final.
