Categoria: ţărăncuţă din Ardeal (Pagina 1 din 5)

Cum arată Sibiul în realitate. Poze cu telefonul, de la fața locului.

Ce faceți de 1 decembrie? Haideți la Sibiu! Vă arăt doar niște poze și nu vă spun prea multe.

piata-mare-sibiu-3

Continuare

Ieri mi-a fost rușine că sunt din Sibiu

shutterstock_157892873

De fiecare dată când cineva mă întreba de unde sunt, spuneam. Fără excepție, fără rușine. Le ziceam tuturor taximetriștilor curioși, I am from Romania. We are not all what they show on TV. Le ziceam tuturor pacienților curioși. Că unii dintre noi sunt oameni cinstiți și muncesc pentru pâinea lor.

Continuare

Cu ligheanul la spălat, pişat,.. Căcat!

UPDATE: A VENIT APA!!! Deja încep să miros mai bine… sau na, mai puţin rău 😛 (Deznodământul: vecinii inundaţi au pândit vinovatul dimineaţă devreme, l-au prins şi nu l-au mai lăsat să închidă uşa până nu au reparat. Era de la ceva ţeavă fisurată la jacuzzi. Acum, suntem toţi veseli şi liniştiţi. Unii dintre noi şi curaţi.)

Bine aţi venit în viaţa mea. Ştiţi, eu sunt mai curăţică de fel, aşa m-a învăţat mama. Noi la Sibiu ne spălăm de 2 ori pe zi pe dinţi şi prin alte locuri esenţiale. E simplu: dimineaţa şi seara. Care-i obiceiul pe la capitală, nu-s curioasă, sincer vă zic. Dar eu nu vreau să-mi pervertiţi cei 7 ani de-acasă.

Scriu acest post ca reformulare a ceea ce trâmbiţam acum câteva zile despre dreptul omului la apă caldă. Între timp, militez pentru dreptul omului la APĂ, fiindcă am văzut că se poate şi mai rău. Să vă ţin la curent cu evenimentele din bloc. OTV relatează: Vecinul cu monopol asupra cheii din beci, de unde se inchide/deschide apa e victima principală. Omul stă cu apa pe pereţi, nu la robinet, cum ar trebui să fie în orice ţară civilizată. Fiindcă cel de deasupra l-a inundat şi nu vrea să repare. De fapt, l-a inundat de 3 ani încoace în mod constant, cam o dată pe lună se închide apa. Probabil pe inculpat aşa l-a-nvăţat mă-sa să se spele. Da’ cică are jacuzzi, că ăla dă pe-afară. Iar el -de prostie.

Problema e că omul cu jacuzzi nu răspunde. Nici la sonerie, nici la telefon, nici la nimic. După un scandal monstru făcut aseară, azi am fost din nou vedetă. Mică şi blondă cum mă vedeţi, băteam de mama-focului în uşă, de i-am luat tot luciul. Cu toată scara după mine. Am sunat la Poliţie: nu e de competenţa lor. Să vorbesc cu administraţia. Administraţia nu înţelege ce vorbeşti cu ea. E pe altă coloană, la ea se trage apa la budă, deci mă-nţelegi. Sun la OPC. Scriu la OPC. Primesc răspuns: să vorbesc cu administraţia. Sun la 112 să le spun că vecinul e mort în jacuzzi, îmi face legătura cu pompierii. Care ce credeţi că mă întreabă: dacă am certitudinea că e cineva în casă! Le-am zis că nu pot vedea prin pereţi; că, de-aş fi fost superman, nu mai chemam pompierii. Rezolvam singură treaba. (Aruncam de la etaj vreo câteva bucăţi. Nu de pereţi, ci de vecini.)  Apoi m-au întrebat dacă-mi asum răspunderea să spargă uşa şi dacă semnez pentru asta. Semnez, domne. Îmi doresc atât de mult să mă pot c*c* mâine dimineaţă, că semnez orice! / A, nu-i bine, trebuie să semneze administratorul. / Administratorul? Era lângă mine. Vezi-ţi, fetiţo, de treabă. Nu semnez nimic. Iar pompierul de colo: Şi ce sunaţi la noi, doamnă, noi suntem Institutul pentru Situaţii de Urgenţă. – Păi AM O SITUAŢIE DE URGENŢĂ!!!! Dar deh, se pare că totu-i relativ pe lume… Asta până te arde, te mănâncă sau te trece… pe tine, te. Atunci chiar e o urgenţă. Ceea ce le doresc tuturor: pompierilor, poliţiei şi, mai ales, vecinilor din jacuzzi. Cu toate că se pare că ei n-au urgenţe din astea, din moment ce nici la ei nu vine apa şi nu par deloc deranjaţi de acest fapt.

p.s. Sincer, ce mai pot face?! nu-mi ziceţi să mă mut… Eventual mă apuc de scris o saga. Poate una colectivă?

Haş-end-em şi dreihundert-trisprăzece

Pe vremea mea, romgleza care bântuie copilăriile actualelor odrasle educate pe net era o pocitură între germană şi română. Pocitură care îi determina instantaneu piloerecţie profei mele de germană. “Dreihunderttrisprăzece” (care înseamnă 313 zis jumi-juma) era simbolul tuturor nenorocirilor lingvistice la care erau supuse săracele limbi -româna şi germana- alături de biata mea profă.

Apoi îmi amintesc de Pitic, proful de info dintr-a noua, unul dintre prea rarii profesori adevăraţi care au populat tabloul şcolii noastre târzie. Omul ne învăţa tainele programării în C++. Prima lecţie a fost aşa: Niciodată să nu zicem [ce plas plas] sau [si plus plus]. Că e penibil. Motivele cred că erau comune cu filozofia din spatele lui dreihunderttrisprăzece. Şi am înţeles. Ori română ori engleză. Ori tanda ori manda. După care am cam pierdut firul… despre informatică vorbim.

Zilele astea, am tot auzit…

Cică se deschide şi la noi. Nu despre asta-i vorba. Dar totuşi, cum vom spune? Haş-end-em?! 🙂

p.s. Eu zic [ha und em]. Profa de germană ar fi mândră.

Mănâncă Roagă-te Iubeşte

Mie nici cartea nu mi-a plăcut, am rezistat abia la prima treime (şi nu spun pe ce durată de timp, că mi-e ruşine în public). Oricum, trecea suficient între reprizele de citit, încât să uit motivele pentru care semnul de carte îmi rămăsese blocat între coperţile preaminunatei. Cum nu mi-a plăcut nici cartea, vă daţi seama cum mi s-apărut filmul. Ştiţi că se spune că de obicei cartea e incomparabil mai bună decât filmul. Deci, m-aţi înţeles. Am fost la AFI Cotroceni la secţiunea VIP şi mulţumesc Sanei pentru invitaţie. A fost grozav că le-am văzut pe fete (mi-ar fi plăcut să fie şi Corina pe acolo, dar na, poate data viitoare). În rest, am îngheţat de frig, tot filmul am stat învelită în cojoc. Iar din când în când mai băga o rafală şi-un alizeu.

Iar filmul, cartea şi povestea pe mine mă depăşesc. Nu le înţeleg şi punct. Sau ba da, înţeleg marketingul. Dar acolo mă opresc cu înţelegerea. Nu ştiu ce a văzut o lume întreagă la poveste. Sau poate traducerea a fost de hahat. Sau poate sunt eu blondă. Dar nici măcar replici isteţe n-am găsit mai mult de vreo 3… Trei?! Câtă generozitate! Mi-a plăcut când a zis la un moment dat că uneori ai nevoie de ruine ca să te apuci de construit. Chiar şi fericiri. Totuşi, şi asta e banal, căci e legea contrastului. Conceptul de bine nu poate exista fără cel de rău.

Apoi actorii. Julia Roberts mi s-a părut trist de îmbătrânită, nu mi-a plăcut. Adică, a fost prea realist filmul din punctul ăsta de vedere, puţin photoshop nu m-ar fi deranjat. Nu vreau să consider Pretty Woman un film al copilăriei mele. Îmi ajunge că deja piesele pe care dansam la petrecerile dintr-a şaptea sunt considerate oldies.

Iar Javier-Făt-Frumos ăsta e îngrozitor de urât. Blondelor nu le place. Ar fi mers unul mai Kevin Costner aşa… Ce să zic, mergeţi la film. Pe noi ne-au servit cu un desert grozav!!! 🙂

Unii oameni scot ce-i mai rău din tine

Vi se întâmplă vreodată să vă ascultaţi spunând lucruri oamenilor, fără a vă recunoaşte printre cuvinte?

Viaţa se compune din întâlniri. Viaţa mea din ultima vreme mi-a dovedit-o. Întâlniri. Iar eu am supravieţuit fericită într-un Bucureşti prăfuit luând mereu ce e mai bun din fiecare om. Fiindcă admirând, îţi faci în primul rând ţie o bucurie. Şi, uneori, să admiri ceva la o persoană poate fi în sine o provocare. Însă de gustul victoriei se bucură întotdeauna doi! Ştiu cum m-am bucurat eu, când alţii mi-au arătat că am muşchi dezvoltaţi, pe care nici nu îi bănuiam că există. Şi mai ştiu cum m-am bucurat când mi-am descoperit prieteni. Acestea sunt victorii.

Dar astăzi nu mi s-a mai întâmplat. Mi-am scos colţii atât de ascuţiţi, încât şi eu m-am înţepat în ei. Provocarea de a găsi ceva de admirat la celălalt mi-a adus azi o mare înfrângere. O fi semn că se duce inocenţa? O fi semn că învăţ să răspund la răutăţi? Mă întreb unde a fost astăzi copila, care deunăzi credea că doar i se pare, atunci când cineva se uita urât la ea.

Şi ştiţi, culmea e că azi eu am fost cea care a pierdut ceva. Obiectul declanşator e mult prea neînsemnat ca să fie consemnat. Dar e un paradox cum tocmai de obiecte din astea mici, dar MICI, domne , te împiedici şi tot tu ajungi să te răneşti. Fiindcă eu vreo două ceasuri n-am mai prea fost bună de nimic.

Trebuia să vă spun. Şi să-mi cer iertare. De la mine, că obiectele nu înţeleg.

Pagina 1 din 5

© 2007-2016 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 49 queries in 0.183 s