Putea să scrie orice. Anul trecut am fost la Disneyland și în Laponia. La mare, de mai multe ori. La bunici, la Sibiu, știu sigur că îi place mult de tot. Putea să scrie Ferma Animalelor, fiindcă iubește caprele și poneii (asta cu caprele sper să-i treacă :p ), putea scrie canapeaua noastră din sufragerie. Sau parcul lângă care a crescut.
Recent a fost o discuție într-un zoom al nostru în Sisterhood Society, în care cineva a zis că ardem prea repede etapa de doliu după cele care am fost înainte de copii. Multe femei au reacționat, eu am tăcut. Am pus chestia asta și pe Instagram. A primit reacții multe. I-am dat timp, vreau însă să spun și cum se simte pentru mine.
Iubesc copiii. Nu numai pe ai mei. Sunt vii și adevărați. Copiii nu se prefac. Iar generațiile astea noi de prunci educați știu să își ia apărarea când o nedreptate dă peste ei, când un adult le dă peste bot pe nedrept. Dar despre asta, în alt context. Iubesc să îi apăr pe copii, așa cum pe mine nu m-a știut nimeni apăra de adulții neplăcuți. Na.
De dimineață, îl rog pe Victor să se urce singur în scaunul de mașină, că nu-l pot ridica eu. Se cațără micuțul, se instalează, îl leg. Îi mulțumesc pentru tot ajutorul. Și lui Tudor îi mulțumesc, copiii au fost foarte cooperanți la prima oră, toată familia a fost așa. Fiecare și-a făcut treaba șnur, încât am fost gata și am pornit spre școală cu vreo 10 minute mai devreme decât de obicei, wow.
-Să nu megem azi după Tudor, îmi zice.
-Poftim? Păi ce te faci tu fără un frățior mai mare?
Motaneii astia-s de la pensiunea unde suntem in Gura Humorului. Dar acum altceva va povestesc.
