El: Tudor ciu Audi și Dacia Logan.
Categoria: Broscuțul (Pagina 1 din 6)
Oficial, suntem în plină fază de ”spun mami”, care înseamnă să spună mami. Cred că e faza premergătoare momentului în care copilul își dă seama că nu împărțim aceleași gânduri, cuvinte, senzații. Mi se pare adorabil, mă topesc și nu mă grăbesc. Toată viața va ști să conjuge corect.
Îmi amintesc de un pacient mic, din Anglia, un puști de vreo 4-5 ani, pe care l-am anesteziat pentru prima dată, iar reacția lui a fost de milioane. Își tot atingea bărbia și îi zicea mamei lui: ”pune mâna, să simți și tu cum e!” :))
Așa și noi. În afară de schimbat baterii și reparat mașinuțe, că trebuia să-i rămână o specialitate și lui tati, restul, tot restul e sub titlul ”mami știu”.
Mami știu unde-i orice în casă.
Mami știu cu ce mă îmbrac.
Mâncare e atât de bună, că ”nu (ș)tiu mami pun”.
Când suntem cu cineva pe care el cunoaște mai puțin și îl întreabă câți ani are sau orice urmează după ”cum te numești”, el răspunde ”spun mami”. Și spune mami. Ceea ce o face pe mami în ochii copilului această Citește-Gânduri și Știe-Tot. De unde mi se pare perfect logică următoarea concluzie:
Era Tudor super răcit, cu febră și tuse; vine taică-său acasă și-l întreabă cum se simte:
-Tudor, te doare capul?
La care, Tudor:
-Spun mami.
Eram ieri în Carrefour toți trei și am rămas blocată la un moment dat, așa cum numai în fața multor raioane cu oale și tigăi într-o parte și ciorapi și maieuri în cealaltă poate o mamă adevărată rămâne. Visam cu ochii deschiși.
La care, Tudor, de pe umerii lui taică-său, către mine:
-Mi-nuna!
Bucuria îți ține de foame, de somn, de țîță, de mamă și de tată. Cred că tocmai s-a încheiat Ajunul acestui Crăciun, dar eu încă stau cu bărbatu-meu în bucătărie, în jurul unui brad verde și aprins și ne minunăm de … cât de frumoasă poate viața asta să fie.
Astăzi a fost o zi tristă, genul pe care vrei să o uiți. O zi cu privirea înfiptă într-un zid imaginar, pe care-l cunosc doar cei cu adevărat supărați. A fost o zi în care-am mai pus o cărămidă la fundația maturizării mele, un proces mai mult dureros decât interesant. Fac eforturi supraomenești să iert poveștile care nu devin cea mai frumoasă versiune a lor și mă gândesc la cum mi-aș ierta fiica dacă ar ieși în lume purtând un lepedeu și 5 belciuge în nas. Noroc că n-am încă o fată și mă antrenez iertând povești. Deși sunt și ele ale mele într-un fel.
