Recent a fost o discuție într-un zoom al nostru în Sisterhood Society, în care cineva a zis că ardem prea repede etapa de doliu după cele care am fost înainte de copii. Multe femei au reacționat, eu am tăcut. Am pus chestia asta și pe Instagram. A primit reacții multe. I-am dat timp, vreau însă să spun și cum se simte pentru mine.
Categoria: Broscuțul (Pagina 1 din 17)
Iubesc copiii. Nu numai pe ai mei. Sunt vii și adevărați. Copiii nu se prefac. Iar generațiile astea noi de prunci educați știu să își ia apărarea când o nedreptate dă peste ei, când un adult le dă peste bot pe nedrept. Dar despre asta, în alt context. Iubesc să îi apăr pe copii, așa cum pe mine nu m-a știut nimeni apăra de adulții neplăcuți. Na.
De dimineață, îl rog pe Victor să se urce singur în scaunul de mașină, că nu-l pot ridica eu. Se cațără micuțul, se instalează, îl leg. Îi mulțumesc pentru tot ajutorul. Și lui Tudor îi mulțumesc, copiii au fost foarte cooperanți la prima oră, toată familia a fost așa. Fiecare și-a făcut treaba șnur, încât am fost gata și am pornit spre școală cu vreo 10 minute mai devreme decât de obicei, wow.
-Să nu megem azi după Tudor, îmi zice.
-Poftim? Păi ce te faci tu fără un frățior mai mare?
Motaneii astia-s de la pensiunea unde suntem in Gura Humorului. Dar acum altceva va povestesc.
Se spune că vine un moment când roata se întoarce. După ce părinții au grijă de copii, le pun lingura în mână și îi învață să stea pe două picioare, urmează să aibă copiii grijă de părinți. Iar uneori nu e nevoie să așteptăm bătrânețea sau neputința să vedem rodul despre care scriu. Vă povestesc o fază de ieri, care mi-a mers la inimă direct.