Când m-am dus să-l iau de la grădiniță, a sărit în brațele mele și a început să plângă. Foarte mirată, educatoarea îmi face semne destul de clare: habar n-are ce se întâmplă. De ce plânge copilul. Niciuna dintre lacrimile care i se rostogolesc pe față nu are explicație.
Doamnelor și domnilor cu acces la internet, mâncați liniștiți înghețată. Dați-le și copiilor. Spuneți-le adevărul. Nu de la asta fac roșu în gât.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am invatat in ultimele 3 luni de zile e ca nu-mi permit sa astept.
Dupa momentul ideal, inspiratia aia, executia perfecta. Nu imi permit sa astept sa doarma amandoi, ca eu sa ma pot aseza la computer, pentru ca mereu inca ceva se intampla. Nu imi permit sa ma trezesc abia dupa ce beau cafeaua, pentru ca sunt adesea singurul adult din casa.
O simt. E la usa. O cunosc pe nenorocita, traiesc cu ea demult.
Mai intai, nu dormi noaptea. Apoi, te miri ca nu mai poti.
Vine si pandemia peste tine, multumesti sfintilor ca au aparut probleme mai mari decat ale tale pe pamant.
Ce cinica gandire, un scuipat intre ochi. Asta meriti.
Urmeaza prabusirea, inca esti in secunda aia inainte ca avionul sa se izbeasca de sol. Nu va fi un sarut ca-n filme, ci o explozie pe cinste. Doar ca nu stii cine-o sa mai fie la aplauzele de final.
E august. Îl simt, știu eu ce zic.
Se prea poate ca acest moment să fie pentru noi ce a fost Revoluția pentru părinții noștri.
Ai tăi ce regrete au avut după?
Când vânzătoarele de la pâine au primit întâia oară, mai demult, mănuși de unică folosință, am zis ”aleluia” de trei ori. Dar entuziasmul mi-a trecut rapid, când le-am văzut că au o singură mănușă, cu care nu numai că luau pâinea de pe raft, dar luau și banii de la client, băteau la casă și tot așa. Clienții veneau, mănușa nu se schimba. Am înțeles rapid că mănușa asta nu e de unică folosință, ci e doar unică și-atât.Un fel de ”știu că fumează, dar să nu fumeze-n fața mea”, numai că mai rău.
