Românul e o specie în sine. Cu cât îl privești mai de departe, cu cât ți-l amintești mai mult, cu atât ți se face mai tare dor de el. Ca de un ”fost” pe care l-ai iubit ca o nebună și pe care l-ai fi primit înapoi cu brațele deschise oricâte burți și nesimțiri i-ar fi crescut de-atunci.
Am fost o săptămână în București și mi-a făcut mai mult bine decât ar putea cineva înțelege vreodată. M-a împăcat cu niște frământări de mai demult și mi-a trezit noi întrebări nepuse niciodată. A fost parcă un shot de realitate, administrat la primele ore ale dimineții unei maturizări târzii.
Un șofer idiot m-a înjurat în trafic, fiindcă s-a împiedicat de mine și toți cei 50km/h pe care-i rulam în deplină legalitate. M-a claxonat nevrotic, apoi m-a depășit și-a pus o mega frână fix în fața mea. Nu pot spune că nu mă așteptam, imbecilii circulă liberi dinainte să emigrez eu. Dar cei din spatele meu din trafic n-aveau chiar nici o vină și puteau face herzattack.
Probabil e un eveniment fără importanță, doar că pe mine m-a agresat cumplit. Nu din cauza imbecilului de pe Calea Griviței, ci din cauza potențialului de ură gratuită care plutește în aer. Românul are parcă ura înscrisă în ADN. E un fel de numitor comun, înscris în conștiința noastră universală de români frustrați. Știți, înțeleg că există cazuri în care te grăbești în trafic. Fiindcă m-am grăbit și eu. Aveam poate un om în chinuri groaznice cu mine. Ori întârziam la vreun examen important. Dar imbecilul ăsta nu, el doar avea chef de harță.
Așa ceva în Anglia nu ai fi văzut.
La mine în Sheffield, lumea e bună și calmă. Nervii nu se împart gratuit și ura nu circulă pe stradă.
Am simțit așa o încățeleală oribilă în București. Încă mai e vibrația aceea înaltă, dar și o ură gratuită pe sistemul ”doar fiindcă se poate”. Să strivim, să sugrumăm, să sufocăm. De parcă ar trebui să fii recunoscător pentru fiecare semafor de la care pleci neclaxonat și pentru fiecare respirație pe care o tragi neasistat.
În Anglia, mă aștepta soțul și o scrisoare de la poliție. Care poliție îmi spunea că mi-a fost văzută mașina la ora 11 în cutare loc și că sunt rugată să nu-mi mai las cheile de la casă la vedere, fiindcă în zona respectivă ăsta e motiv de spart mașina.
Pe cuvântul meu de onoare, așa o scrisoare există, am primit-o eu. Dacă n-aș fi știut că nu știe engleză, pe cuvânt că l-aș fi bănuit pe tata de asemenea povețe.
