Categoria: căutări şi răspunsuri (Pagina 1 din 9)

Dacă vă plac blondele care gândesc

Ca să nu fiți luați ca din oală, vreau să vă arăt la ce am muncit astăzi pentru blog împreună cu Valeriu, cel care are grijă de bunăstarea tehnică a blondelor. Ați observat că v-a întâmpinat un mesaj ca acesta:

Caut de multă vreme o modalitate de a sări peste facebook în legătura mea cu cei care intră aici mereu. Cea mai mare parte a oamenilor intră pe blog din facebook, iar asta îmi place și nu prea. Fiindcă nu vreau ca relația noastră să depindă de altcineva. E un fel de experiment, să-mi ziceți cum vi se pare. 

Continuare

Unde mergem de Paști, la ai tăi sau la ai mei?

Norocul nostru că suntem amândoi din același oraș, mi-am dat seama de asta imediat cum l-am cunoscut! Și nici nu bănuiam atunci cum o să-i vizitez eu mama cu nepotul ei de mână…

Continuare

Da, îmi pare rău că ne-am întors în România

Mi se pare că lumea ar trebui să se oprească în loc. Și vouă?

Continuare

De ce suntem mereu pe ultima sută de metri?

femeie-grabita-fiu

De la o vreme am senzația că trăiesc tot pe fugă și tot pe datorii. Am seri în care mă duc la culcare cu vezica plină, fiindcă pur și simplu nu mai am timp să merg până la baie. Estimez greșit timpul pe care îl am între alăptări, căci nu poți lăsa bebeluș adorabil să plângă în toiul nopții, că riști să se trezească iremediabil.

Continuare

De ce ne-am întors în România. De tot.

Pentru cine a deschis mai târziu televizoarele: eu sunt dentist, el e neurochirurg. După 4 ani și jumătate de UK ai mei și vreo 7 ai soțului, după ce ne-am dorit, am visat și plănuit asta în fiecare seară înainte de culcare, s-a întâmplat.

Ne-am întors.

Deși, îmi place să spun că ”ne-am mutat” în România mai degrabă decât ”întors”. Fiindcă sper că e un pas înainte. Pentru mine personal, e îndeplinirea acelui vis, pe care nici cu gândul nu îndrăzneam să-l desenez, căruia nu i-am dat niciodată glas. Acela, de a-l avea pe el, pe iubirea vieții mele, în viața mea grozavă, dar plină de doruri din București.

shutterstock_397474927

Am venit în România nu fiindcă era rău în Anglia. Nici măcar fiindcă ploua mult, adică des. Și în România plouă. Am venit în România, fiindcă e acasă. Fiindcă e plină de oportunități. Fiindcă aerul ăsta de aici ne trezește la viață. Și fiindcă refuzăm să roboțim în cei mai frumoși ani ai unei tinereți care își sărbătorește apusul.

Continuare

România nu mai e ce-a fost

Românul e o specie în sine. Cu cât îl privești mai de departe, cu cât ți-l amintești mai mult, cu atât ți se face mai tare dor de el. Ca de un ”fost” pe care l-ai iubit ca o nebună și pe care l-ai fi primit înapoi cu brațele deschise oricâte burți și nesimțiri i-ar fi crescut de-atunci.

Am fost o săptămână în București și mi-a făcut mai mult bine decât ar putea cineva înțelege vreodată. M-a împăcat cu niște frământări de mai demult și mi-a trezit noi întrebări nepuse niciodată. A fost parcă un shot de realitate, administrat la primele ore ale dimineții unei maturizări târzii.

Un șofer idiot m-a înjurat în trafic, fiindcă s-a împiedicat de mine și toți cei 50km/h pe care-i rulam în deplină legalitate. M-a claxonat nevrotic, apoi m-a depășit și-a pus o mega frână fix în fața mea. Nu pot spune că nu mă așteptam, imbecilii circulă liberi dinainte să emigrez eu. Dar cei din spatele meu din trafic n-aveau chiar nici o vină și puteau face herzattack.

Probabil e un eveniment fără importanță, doar că pe mine m-a agresat cumplit. Nu din cauza imbecilului de pe Calea Griviței, ci din cauza potențialului de ură gratuită care plutește în aer. Românul are parcă ura înscrisă în ADN. E un fel de numitor comun, înscris în conștiința noastră universală de români frustrați. Știți, înțeleg că există cazuri în care te grăbești în trafic. Fiindcă m-am grăbit și eu. Aveam poate un om în chinuri groaznice cu mine. Ori întârziam la vreun examen important. Dar imbecilul ăsta nu, el doar avea chef de harță.

Așa ceva în Anglia nu ai fi văzut.

La mine în Sheffield, lumea e bună și calmă. Nervii nu se împart gratuit și ura nu circulă pe stradă.

Am simțit așa o încățeleală oribilă în București. Încă mai e vibrația aceea înaltă, dar și o ură gratuită pe sistemul ”doar fiindcă se poate”. Să strivim, să sugrumăm, să sufocăm. De parcă ar trebui să fii recunoscător pentru fiecare semafor de la care pleci neclaxonat și pentru fiecare respirație pe care o tragi neasistat.

În Anglia, mă aștepta soțul și o scrisoare de la poliție. Care poliție îmi spunea că mi-a fost văzută mașina la ora 11 în cutare loc și că sunt rugată să nu-mi mai las cheile de la casă la vedere, fiindcă în zona respectivă ăsta e motiv de spart mașina.

Pe cuvântul meu de onoare, așa o scrisoare există, am primit-o eu. Dacă n-aș fi știut că nu știe engleză, pe cuvânt că l-aș fi bănuit pe tata de asemenea povețe.

 

 

Pagina 1 din 9

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 55 queries in 0.152 s

Inline
Inline