V-am povestit despre geamul nostru care nu se deschide? La sufragerie. O, da. Când ne-am renovat apartamentul de la bloc, meșterul ne-a pus între sufragerie și balcon o fereastră care nu se deschide. Un perete de sticlă, cum ar veni. ”Dar nu mi-ați spus, doamnă, că vreți să se deschidă.”
Aș vrea să vă puneți pentru un minut în pielea mea. Zilnic primesc mesaje despre diverse cazuri caritabile. Rugămintea e să scriu pe blog și să vă invit să donați.
Cum aleg? Pe cine iau, pe cine las? E o decizie teribilă. Ai vrea să-i ajuți pe toți, dar nu te poți transforma în ”și blondele donează”, că n-ar mai citi nimeni ce scrii.
Revin cu o veste bună. Mama lui Robert, băiețelul cu amiotrofie spinală, despre care am scris în decembrie ”Ce nu face o mamă ca să-și salveze puiul? O chetă de 2,1 milioane de dolari” a reușit să strângă acești bani!
Unul dintre marile mele pacate in fata celor care intra pe acest blog este ca alaptez.
Celalalt mare pacat e ca am nascut natural, lucru care mi-a vindecat sufletul, dupa ce o cezariana mi l-a facut bucati.
Acum trei luni, ne tremurau chiloții și îi rugam pe medici să meargă la serviciu, să fie ei viteji, să-și lase părinții, copiii, partenerii, că noi n-aveam alte soluții. Nu ne puteau intuba nici interneții, nici roboții. Doar medicii. Făceam campanii și strângeam fonduri pentru eroii din spitale.
( Context )
