De câte ori citesc câte ceva de un băiat sau bărbat, văd prin ochii de părinte. Sunt ca un burete să învăț, să nu repet greșeli sau să fac cât mai puține. O fi și de la muci, dar știrea cu acest băiat m-a cam zguduit.
(Weekend-ul ăsta am legănat mai mult decât am scris, dar au rămas cu mine două chestii și nu vreau să le trec. Una dintre ele acum, cealaltă separat. V-am zis că sunt fiartă pe școli, fiindcă băiatul nostru cel mare termină grădinița curând.)
Vorbim de copii peste 3 ani, să fie clar. Sub această vârstă, nu putem identifica efecte pozitive ale desenelor animate oricât am fi noi de prăpădiți și de obosiți ca părinți. Pur și simplu nu ne putem minți.
Fără să apleci urechea la ce zic alții, la ce critici îți aduc sau ce îmbunătățiri ar face ei la viața ta de familie. Ce e bine pentru alții poate fi diferit pentru tine, ce o ajută pe altă mămică din parc mă poate încurca pe mine. Să vă povestesc ceva.
Mintea bebelușului este ca o foaie albă de hârtie, pe care vin înscrise toate informațiile despre sine și despre lume. Copilul știe după primii ani de viață dacă această lume e un loc prietenos, unde se poate simți în siguranță sau dacă, dimpotrivă, e un loc unde trebuie mereu să fii în alertă, de parcă un pericol poate lovi în orice moment.
Primul lui hohot de râs așa pe bune a fost la Sibiu. Nu mai știu cât timp avea pruncul, dar era mic, fiindcă încă stătea pe spate. 4, 5 luni? Taică-său era lângă el, pe pat, eu eram în picioare, în cameră erau prezenți și cei doi bunici. Dintr-o scălâmbăială în alta cu mama mea, bunica lui, ea a început să râdă în hohote, el a prins firul și de acolo s-a dus. O hăhăială grozavă! Nu se atingeau deloc ei doi, doar se priveau în ochi. Ce lecție de conectare! Înainte de Cuvânt a fost Bucuria. Fiindcă doar asta a fost acolo, atunci. O anumită vibrație dintre ei doi, la care ne-au primit cumva și pe noi, ceilalți prezenți la scenă. A fost fabulos. Unul dintre primele semne că în ghemotocul de câteva kilograme se trezește conștiința băiatului meu. Că ne vede și ne simte. Că e fericit în familia lui. Am râs și am plâns toți adulții atunci în camera aia, dar rămâne între noi.
Am recitit povestea ”Motanul încălțat” și m-am cutremurat când am văzut ce scrie acolo. Pe scurt, e vorba despre cum motanul reușește prin diverse viclenii și minciuni să-l păcălească pe rege că stăpânul său este un mare boier, cu bogății și pământuri, doar ca să-l aducă la palat, unde să o facă pe fiica regelui să se îndrăgostească de el. E parcă o poveste despre cum să pari ceea ce nu ești, cum scopul scuză mijloacele și șpăgile rezolvă tot, cam fix acele lucruri pe care nu vrem să le învețe copiii noștri. Sau să le învețe, dar la AȘA NU.
