Categoria: gemenii si f(i)etzele lor (Pagina 1 din 3)

Legendele zodiei gemenilor

Natura noastră duală şi adesea greu de înţeles şi crezut chiar de către noi are nişte explicaţii ştiinţifico-fantastice, drăguţ de trecut în revistă, prin bloguri şi memorie. Te face un pic mai fantastic, mai ştiinţific şi mai puţin pământean decât ţi-ar plăcea să fii.

Continuare

Pete vechi şi toate pete

Azi m-am trezit în chiuveta mamei, spălând vasele. Chestie pe care aproape niciodată nu o fac acasă la Sibiu. Şi m-am trezit propriu-zis, când a venit tata şi s-a minunat de mine. Că eram în chiuvetă şi mă războiam cu o pată pe inox. “Ce harnică eşti”, cică.

Imediat mi-am amintit. Că nu demult fusese un prieten la mine la Bucureşti şi, după ce-am mâncat, a insistat să spele el vasele (lucru care mă enervează cumplit atât la colega de apartament, cât şi la musafiri sau oricine altcineva care îmi intră pe uşă). Chiuveta omului ar trebui să fie personală, la fel de personală ca periuţa de dinţi sau chiloţii.

Continuare

Nu suntem responsabili de musafirii Bucureştiului

Locuiesc în Bucureşti. De ceva vreme acum. Şi pentru a infirma zvonurile, ţin musai să informez clientela doritoare şi încadrată la cunoştinţe şi cercul acestora de prieteni, neamuri şi vecini că NU MI-AM DESCHIS HOTEL. Îmi merge bine, îi drept (nu că m-ar fi întrebat cineva ce fac, fără vreun scop nobil, ulterior. Până şi like-urile pe facebook sunt uneori premeditate), însă nu ATÂT de bine.

Aţi văzut cum se trezesc unii indivizi să-şi ofere serviciile indirect prin a le face rost de cazare diverşilor care tranzitează Bucureştiul. Pe sistemul: las’ că ştiu eu pe cineva în capitală şi te rezolv. Atitudine urmată de obicei de un telefon din care se aud preaminunatele cereri: “nu e vorba decât de o noapte sau, poate, două”. În funcţie de treaba pe care o are stimabilul, nicidecum în funcţie de treaba pe care o ai tu, ăla cu hotelul închipuit. Că, vorba vine între noi, oamenii au tot felul de treburi sub plapumele proprii, pe care de cele mai multe ori nu vor să le împărtăşească decât cu una, maxim două persoane. Unde persoanele respective nu sunt substantive comune, ci oameni cu nume proprii. De aici, lipsa variabilelor, mă-nţelegi. Iar încălcarea acestei reguli ortodoxe sunt sigură că se face, din nou, cu perdea şi prea puţine mărturisiri. Ce să zic, o fi bună diversitatea, dar nimeni nu e obligat s-o (re)cunoască. Sub plapumă, zic. Nu e vorba că tu cu ăla de ţi-e băgat pe gât te-ai văzut de două-trei ori în viaţa asta, mai mult, poate nici nu vă cunoaşteţi. Da’ nu-i bai, veţi avea o noapte întreagă (sau poate chiar două, în funcţie de examene, doctori, avocaţi) să schimbaţi impresii.

De când m-am mutat la Bucureşti, m-am pomenit cu diverse solicitări, care de care mai insistente. Fapt care mi-a clarificat cercul de oameni cu care sunt dispusă să împart acelaşi pat şi aceiaşi metri cub de oxigen pe timp de noapte. Sună incredibil? Nu, incredibil e felul în care cineva te face brusc responsabil de soarta sa din momentul în care pe plăcuţă scrie mare “Bucureşti”. Să ne ajutăm unii pe alţii e minunat, dar poate e vremea să învăţăm să dormim şi singuri.

———————————-

*Acest post nu e pentru mama, tata, bunici (pe care aş fi onorată să-i găzduiesc, doar or veni. Aş dormi şi pe jos, numa’ să vină.). Nici pentru prietenii ăia dragi, care nu e nevoie să mă sune săptămânal pentru confirmări de prietenie. Nu e pentru neamurile pe care le cunosc şi după faţă, nu numai după nume. Culmea e că fix oamenii ăştia au un bun simţ ieşit din comun şi nu îndrăznesc: Weekend-ul ăsta m-am enervat puternic, fiindcă au fost în Bucureşti colegii mei de la Cluj. Care iniţial voiau să stea la mine (nu toţi, evident), dar care ulterior şi-au găsit la un hotel. Că erau toţi împreună şi e mult mai fain aşa. Iar din cauza programului meu încurcat şi al lor, monopolizat de un eveniment, ne-am văzut fix câteva ore într-un club. Mi-a fost un drag enorm de ei, dar m-am uitat ca la pozele lor de pe facebook. Mută. Fiindcă nici monolog în gând nu puteai face, ce să mai vorbim de conversaţii şi poveşti! Dacă i-aş fi găzduit la mine, am convingerea că cel puţin o cafea am fi băut împreună. Iar ei ar fi avut timp să-mi povestească ce urâtă e vremea în Cluj, cât de rare prieteniile dintre ei şi cum pozele de pe facebook sunt photoshopate. Ca să-mi mai treacă din dor. Dorul de ei şi de studenţia noastră. Care-a rămas cu ei, ca un copil cu drept de alegere la partaj. Iar eu, ca un părinte îndurerat, în ciuda faptului că ştie c-a fost mai bine aşa.

MySpace stuff: CoolSpaceTricks.com

N-au plecat bine şi telefonul a sunat. Ghiciţi pentru ce!

Îmi pare rău, one-night-stand-urile programate n-au nici un farmec pentru mine. Reveniţi când mă răzgândesc.

Săptămâna Marilor Tristeţi

Aşteptând Săptămâna Marilor Speranţe, vă doresc să nu lăsaţi niciodată pe nimeni să vă spună cine sunteţi.

Uneori se pot înşela fără să vrea, alteori intenţionat, dar aproape întotdeauna sub factori de mediu şi circumstanţe. Nimeni nu are cum să ştie mai multe despre tine decât tu însăţi/insuţi. Eşti singura persoană care e permanent cu tine. Nici în vise nu vă despărţiţi. Oricine ai alege să fii, eşti mereu cu tine , undeva în forma aceea brută şi inocentă care-şi întreba părinţii ce e bine şi ce rău. Şi orice ai face, eşti singura persoană care nu te va părăsi niciodată. Fiindcă în final, doar tu îţi vei rămâne.

Când eram mică, mică-mică, eram rea. Dar rea, domne. Şi de gură şi de nărav. Mereu o certam pe mama, când dădea medicamente oamenilor şi noi rămâneam fără. Îmi spunea că nouă nu ne trebuie şi că este bine să ajuţi. Da’ cine se mai credea şi “este bine” ăsta?! Niciodată nu am priceput subiectele subînţelese, incluse sau excluse din orice urmă a logicii mele.

Mama zice că binele se întoarce

Pe vremea aia mă enervam cumplit, fiindcă noi realmente rămâneam fără un algocalmin în casă. Doamne feri să te fi plesnit vreo jenă sau durere cruntă, că precis îţi trecea în drum spre farmacie. Dar binele chiar se întoarce. Când ţi-l faci ţie şi sufletului tău. Însutit chiar, avea mama dreptate, cu toate că nu sunt sigură dacă exact la asta se referea.

Ridicarea eului în slăvi

Concluzia e că trebuie să ne iubim noi, înainte de a-i aştepta pe alţii să o facă. Dar trebuie să ne iubim la momentul potrivit. Ştiţi, credeam că există nişte valori pe lumea asta, pe care mi le-au pus ai mei în plasă, nişte piloni pe care mi i-au fundamentat în suflet, care să mă ţină tot timpul privind în sus. Cu alte cuvinte, să reziste coafura, indiferent de vremuri. S-au păcălit. Neglijând faptul că, dacă la ei se poate, nu înseamnă că aşa e peste tot.

Am început de la cine suntem şi ce ne spun alţii să fim şi am ajuns unde trebuie.
Astăzi vreau să fim egoişti. Fiindcă în final, doar noi ne vom rămâne.


p.s. pentru postul ăsta, mama o să îmi explice nişte lucruri, care or să înceapă cu: “Miruna! …”

Între gemeni

De ce nu-i spui?
Nu pot.

Crezi că n-ar primi?
Urăsc să mi se sugereze răspunsuri în întrebări.

Bine, de ce nu poţi?
Nu vreau. Şi e bine aşa. Schimbă subiectul.

Cum vrei. Ce faci aici?
Asta te-ai gândit să mă întrebi? De parcă m-ai cunoaşte de un ceas. Toţi cei care mă cunosc de-un ceas mă-ntreabă asta.

Dar de când crezi că te cunosc?
De mai demult de-un ceas, dar de mai puţin decât dintotdeauna. Şi nu mă cunoşti încă. Şi ştiu că la răspunsul ăsta te aşteptai.

De ce mă chinui uneori?
Fiindcă îmi dai voi să o fac. Uneori am impresia că îţi place.

De ce sunt eu cel care pune întrebări?

Fiindcă eu sunt cel care ascultă.

Dar asculţi doar ce vrei tu.

Păi te ascult pe tine, ce mai vrei?

Să mai asculţi. Şi să îmi spui şi mie dac-auzi.

————————————————-

Postul acesta vine ca un răspuns la provocarea lui Vali de a scrie ceva reflexiv. Atât de reflexiv, că v-am scos din oglindă ca să vă bag în ceaţă. Mie mi-a făcut plăcere.

Şi mie.

🙂

Poziţia succesului e cu genunchii îndoiţi

Când previzibilul e un lux, amânatul devine cea mai proastă invenţie a omului. Fiindcă dă dependenţă şi vieţi peste cap. Că niciodată nu ştii care-i punctul de origine al forţei şi ce drum alege bumerangul. Iar dezechilibrul nu atrage echilibrul niciodată. Ba adesea se menţine din inerţie, ca acele stupide mecanisme cu bile şi sfori, oferite ca ştafeta în loc de cadou.

E stupid să nu-ţi faci duş azi, ştiind că mâine iar transpiri. Poate n-ai deloc de alergat, ci doar de purtat jegul conservat. E stupid să mănânci mai mult la prânz, doar fiindcă nu ştii ce îmbuci la cină. Poate dă norocul peste tine şi prinzi vreo promoţie la salam. Ideea să se prindă…

Poziţia succesului e aia cu genunchii îndoiţi. Ca în sport. Fiindcă din poziţia asta, poţi porni oricând, în orice direcţie. Dar ca să te prindă oricând-ul şi direcţia în poziţie corectă, tu trebuie să fi ştiut a-i îndoi la timpul potrivit.

sursa

Pagina 1 din 3

© 2007-2016 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 47 queries in 0.197 s