Înainte s-o cunosc pe viitoarea soacră a mea, m-am gândit mult de tot la ea. Cum o suna glasul ei, cel care lui îi cânta. Cum or arăta mâinile ei, cele care pe el îl țineau când plângea. Cum o face salata de boef, asta spune multe despre cineva :p M-am gândit cu drag și multă recunoștință la ea, femeia care a făcut un băiat așa cum nu credeam că poate exista.
-Ți-am spus că am fost la doctor? îmi zice prietena mea.
-Mi-ai zis că vrei să te duci.
-E totul ok.
-Știam eu 🙂
Nici nu i-au căzut genele de la ochi, nici măcar o unghie falsă nu i s-a dezlipit. Și nu vă păcălesc deloc. Un articol după mai multe povești adevărate.
Sunt 18 ani de când lângă bunica mea nu mai doarme nimeni, deși în prima săptămână am rămas eu cu ea, ca o lampă de veghe aprinsă. Să o iau în brațe dacă plângea, m-am gândit. Să n-o las să viseze frumos, am sperat, de parcă-i poți păzi omului visele. Sunt 18 ani de când stinge ultima lumina și trage prima draperia, 18 ani de când nimeni n-o mai trezește cu sforăit, cu sucit, cu plecat, cu venit. Pentru că nu mai doarme nimeni lângă ea, în afară de amintirea bunicului meu și gândurile ei clare ca o lacrimă de stejar.
Îmi vine să dansez, să împletesc cuvinte care să ne țină de cald, să spun povești așa cum mi le-am imaginat. Nu știu ce mi-or fi pus ăștia în chai latte-ul pe care tocmai l-am terminat.
Trăim cu vinovăția că nu facem destule chestii cu copilul în weekend. Soțul meu și cu mine, că de dumneavoastră nu îndrăznesc să zic.
