Mi-a explodat inboxul weekendul ăsta de la ceva ce-am zis la Giulia în podcast:

că mulți n-ar divorța, dacă ar avea instituția bunicilor, care să mai deschidă ușa, să mai dea bună-ziua. Ziceam că, în ziua de astăzi, bunicii vor să-și trăiască viața și să primească poze cu nepoții pe whatsapp.

Deci m-au înjurat bunicuțele în privat de toți banii. Adorabil, ce să zic. Că să ne creștem copiii, dacă i-am făcut, obrăznicături fandosite ce suntem.
Dar îi și creștem.

Din ce comentarii am citit, am impresia că unii se tem: dacă ei cheamă nepoții un ceas, tu îi lași un an. Ascultați aici.

Doar 2 lucruri TREBUIE în viața asta: să plătești taxe și să mori.

Nu e obligatoriu să vezi nepoți live, să-i duci în parc, să le spui povești.
Nimeni nu vrea să-i crească mamaia până la majorat. Nimeni nu vrea să-i lase la bunici nici 3 luni. Dar 3 ore?

Știu bunici cu nume și prenume care n-au scos copiii 30 minute în parc. Niciodată în viața dumnealor. Și e gratis. Merge și-n weekend, odată oricând. Hai cu mamaia la Tobogan.

Adică nici vorbă să fie o obligație, noi ne descurcăm. Morți, copți, divorțați.
Ce ziceam eu e că nu înțeleg, neam, să mă scuzați, cum pot unii să se întoarcă de pe o parte pe cealaltă la știri, în timp ce copiii lor personali se chinuie între facturi, ore suplimentare și burnout.
Îmi pare rău.
Cineva trebuia să o spună cu subiect și predicat. Dacă puteți, aveți iubire și chef, ajutați-i pe amărâții voștri de copii.
E o datorie? Nu. Ați semnat vreun contract? Nici vorbă. Vă amintesc doar că nu biologia face un bunic, ci o întâlnire live, alea 30 de minute în parc, poveștile spuse în timp ce mângâi nepotul pe cap.

-Nu te ajut, că nu te descurci, mi-a zis mama mai demult. Te ajut, ca să-ți fie mai ușor.

Repet, am zis și în podcast, îl puteți urmări aici, dacă aveți răbdare să-l ascultați:

nu e obligatoriu, e o alegere.

De multe ori copiii voștru sunt foarte obosiți. Obosiți tăcut, ca un măgar care-și duce desaga doar fiindcă-i măgar și n-are alte opțiuni. Unul care merge mai departe, dar i-ar prinde bine o pauză mică. Un strop de umbră. Un izvor.

Posibil ca unii bunici să știe cum arată genul ăsta de singurătate, de tu să le faci pe toate, de nu putem purta o conversație fără să ne întrerupă un copil sau mai mulți. Și cel mai ușor lucru, făcut fără pauză, devine greu. Inclusiv să stai în fund.

Aceste bunicuțe adorabile care își trăiesc viața acum sunt fix cele care peste 10 ani se vor întreba, oare de ce nu le deschide nimeni ușa, de ce nu sunt la masa de Crăciun, de ce au doar poze fără amintiri și de ce nepoții nu le caută, de ce nu le e dor.

Pentru că nu vă cunosc.

Luați-o ca pe o invitație, pe cuvânt. Familiile pot funcționa ca niște echipe. Dacă tot suntem aici, împreună, în viața asta scurtă și haotică… hai să nu fim străini unii pentru alții, din proprie inițiativă. Ci sprijin. O supă caldă. Un “lasă, că mă ocup eu”.

Hai să fim împreună, e doar dureros când nu vreți.
Știți, copiii nu țin minte cine era obligat să fie acolo.
Dar țin minte cine a fost.

Iar dacă sunteți sau aveți astfel de bunici prezenți, implicați, vă felicit și vă admir din toată inima. Și sper că le spuneți cât îi apreciați.
Miruna