Recitesc această carte. E scrisă de chirurgul Bernie S. Siegel, un medic în plină revelaţie profesională, care spune aşa: „Pacienţii au ajuns să mă înveţe că medicina nu e numai bisturie şi pastile”. Omul începe să vadă dincolo de tratatele ştiinţifice, introducând în acelaşi timp un nou termen în limbajul de specialitate: miracolul. „Remisii spontane” sau „prognosticuri eronate” sunt doar forme manifeste în vieţile noastre, pe care însă ştiinţa nu le-a pătruns încă. „Miracolele unei generaţii pot fi descoperirile ştiinţifice ale alteia.”
Nu ştiu de ce în şcoala medicală ne învaţă doar cum să tratăm corpul fizic, când e binecunoscut faptul că nu e singurul nostru corp. Cred că facultăţilor de medicină le lipseşte un picior, ca să nu zic: o inimă. Fiindcă nu suntem roboţei, nişte mecanici care au de sucit cuiul în direcţia corectă. Revenind la carte, ea se adresează atât pacienţilor, cât şi medicilor. Omul vorbeşte din experienţa şi concluziile sale, ridicând profesia de medic la rang de trăire. (Nu mă înţelegeţi greşit, eu sunt prima care acceptă că şi popii şi doctorii sunt tot oameni şi am cea mai rea gură când părinţii mei răspund în Ajun de Crăciun la urgenţe! Dar pentru tot restul timpului, cred că merită acordat încă o şansă meseriei pe care ne-am ales-o. Mi-aş dori ca toţi colegii mei practicieni să citească „Iubire, medicină şi miracole” de dr. Bernie S. Siegel).
Eu o recitesc şi pe măsură ce mă reconectez la lumea aşa cum ar trebui ea să fie, voi nota aici pe blog, cuvinte de luare aminte.
Cartea nu se adresează doar celor bolnavi sau celor care au de-a face cu ei. Ba se chiar menţionează: ne putem dori să trăim şi fără a fi bolnavi -pentru a ne da seama de asta! În introducerea cărţii, autorul vorbeşte despre stupoarea şi disperarea oamenilor, atunci când află că nu vor trăi veşnic. Zice că sunt două categorii de pacienţi: cei care ştiu că vor muri, dar se hotărăsc să trăiască până în acea zi, şi cei care ştiu că vor muri, dar se hotărăsc doar să aştepte momentul .
„Nu puteţi vindeca boala unei persoane dragi, aceasta e treaba ei. Puteţi să aveţi însă grijă de ea. O prietenă bună de-a mea, al cărei soţ este bolnav, mi-a spus: „N-ai totul când ai sănătate. O sănătate bună e mai uşor de obţinut decât o iubire bună. Dar, când nu ai sănătate, dacă ai pe cineva căruia îi pasă de tine, ai totul.”
Aş vrea ca medicii să ştie că şi lor le poate păsa. Şi aş mai vrea să ştie că pot fi vindecaţi de pacienţii lor. Trupurile noastre nu ne îngrădesc capacitatea de a iubi.”
Revin.
*Următorul articol din această serie e aici.
Costin
Need more info.
Costin
Eu vad 2 directii pe care le poate lua acest post si am sa incerc sa le inglobez: miracolul medical si luxul de a te atasa de pacienti.
1. Fiind martor al unui “miracol” medicinal imi mentin parerea ca totul se reduce la iscusinta medicului in faza incipienta + vointa pacientului in perioada de recuperare. Aceste miracole cred ca vor fi explicate direct proportional cu evolutia medicinei. (“dovezile” vor fi depuse la cerere )
2. Desi nu stiu ce, cum si in ce masura se preda medicina la noi, ma pun in postura unui medic chirurg si afirm ca daca as fi ales calea bisturiului as fi un robotel. Nu as putea sa`mi permit sa ma atasez de pacienti pentru ca as claca la al 5`lea care moare in timp ce ma joc lego cu partile lui. Stresul de a pierde un pacient la care tin imi va afecta deciziile, urmand sa urasc meseria pe care candva am ales sa o practic. Trebuie sa ai o tarie de caracter in meseria asta ce imi e greu sa o explic. Daca vorbim de ramura ta, Miruna, treburile sunt mai linistitoare si mai permisive, parerea mea. Iti poti permite luxul de a te atasa de pacienti pentru ca rata mortalitatii in cabinetele stomatologice este semnificativ mai mica decat pe masa de operatii. Dar, exista un mic dar, circula un zvon ca http://occmed.oxfordjournals.org/content/58/1/25.full
copila blondă
Despre?
copila blondă
hehe, am postat deodată! 🙂
1. ai dreptate, dar nu contrazici cu nimic.
2. Ai şi mai mare dreptate! Ba fix atunci când eşti mai implicat, greşeşti mai tare ca medic. Tocmai am păţit asta, unde eu eram pacientul.
Plus, cu casa plină de medici, noi trebuia să chemăm un prieten ca să vină să-mi prindă vena, că nimeni nu era în stare.
dar nu cred că se contrazic argumentele tale cu cartea. Siegel cred că cere o implicare din partea medicului, care să ştie măcar cum se numeşte pacientul, nu numai boala lui.
Costin
🙂
Nu incerc sa contrazic, mai ales un doctor ce`mi da clasa in domeniul sau, ci doar sa vad lucrurile cat mai logic.
In privinta statisticilor poti sta linistita pana pe la vreo 50-60 de ani 🙂
copila blondă
dacă ajung până acolo.
Costin
Daca nu inhalezi ceva dubios pe drum, ai sanse mari.
Bratu
cărţi şi manuale de utilizare a fiinţei umane tot apar de ceva vreme încoace, însă cei dragi tot mor prosteşte prin spitale.
dacă cineva te otrăveşte şi mori într-o oră, e crimă, nu? dar dacă mori într-o lună? dar într-un an? nu e tot crimă? dar dacă mori otrăvit în 20-30-50 de ani şi ţi se spune că e cancer, cum e?
copila blondă
Costine, încerc să mă abţin 😛
Bratu, exact! Şi despre asta se vorbeşte la un moment dat: că, de exemplu, fumatul e un fel de sinucidere lentă. Doar că nu toţi cei care fumează mor din cauza asta. Deşi fumatul e un factor de risc în foarte multe boli, dar nu e factor determinant. Atunci, de ce nu îi studiem pe cei care NU sunt afectaţi de tutun&co?
p.s. La un moment dat zice tipul în carte: că e ruşine să spui vecinilor că mergi la psiholog, să-ţi tratezi mintea, ori la popă să-ţi vindeci sufletul,… dar nu ţi-e ruşine să spui că ai fost operat, deşi toate bolile tot de acolo vin.
Costin
De ce ai merge la psiholog ?
mo
toata lumea buna merge la psiholog 😀
Costin
Si aia “ne buni” ?
Catalin Dobre
orice om normal ar trebui sa mearga la psiholog 🙂
si miruna, iti recomand si “Medic de 3 corpuri” – Janine Fontaine 🙂
pup.