De câte ori n-am auzit pacienţii spunând că mai aveau 3 tablete de antibiotice pe undeva, că le-au înghiţit plini de speranţă, dar într-un târziu suferind au concluzionat că a fost frecţie la picior de lemn. Şi uite-aşa le explici oamenilor că antibioticele sunt o descoperire grozavă, doar dacă sunt de care ai nevoie în momentul ăla! Altfel e ca şi când te tai la o mână şi te pansezi la cealaltă sau şi mai grav, când vrei să traversezi oceanul cu maşina (o, asta da grozavă invenţie!) dar uiţi să o urci pe feribot.
Mai ales în sezon de vară şi concedii, multă lume vine la cabinet cerând reţetă de antibiotic pentru cele 2 săptămâni libere, pe sistemul „just in case”. Sper că nu vă găsiţi în această categorie de ipohondri prost informaţi. Şi că aveţi grijă ca vacanţele să vă fie perfecte, pe sistemul „de la simplu la complex”. Şi mai sper ca de antibiotice să NU aveţi nevoie mult timp de acu’ înainte.
Însă grijile şi gândurile se schimbă atunci când ai copii, bagajele pentru concediu se înmulţesc, iar lista cu situaţii pentru care trebuie să fii pregătit se luuungeşte. Mai ales cu copiii se complică lucrurile atunci când îi scoţi din mediul lor, îi bagi în mare, în piscină, nu-i usuci cu foehnul şi nu le scoţi toată apa din urechi.
Fiindcă o să fac o prostie. Şi atunci când o să mă vadă, tare mă tem că o să-mi zică: “De asta-i dantura, Miruno, nu-ţi sunt tată eu”.
Ştiţi, tata meu nu e ca orice alt bărbat căruia să-i cerşeşti atenţia pentru detalii, nu e genul de care să te rogi să articuleze vreun compliment sau măcar observaţie legată de: noua tunosare, mersul la coafor, la cosmetică, schimbarea cărării 5mm mai la dreapta, ca să nu mai zic de bluze şi fuste, că-i ştie maică-mii garderoba mai bine decât pe-a lui. Sau o ştie pe ea, cum se bucură când poartă ceva nou-nouţ, habar n-am după ce miroase şi ce senzori de detectare posedă, dar tată-meu obeservă şi că te-ai spălat pe cap. Nu e ca tatăl colegei din liceu, de exemplu, care s-a făcut roşcată din şatenă, şi nimeni de-acasă n-a observat. De-acasa ei, că de-aş fi dus-o la mine, precis lu’ tată-mio ceva i s-ar fi părut suspect…
Tocmai mi-am comandat un kit de albire. Dada, pentru dinţi. Fiindcă după articolul ăsta, nişte dentişti mai deştepţi decât mine, duşi la cursuri mai renumite şi specilizaţi în cosmetică dentară, mi-au dat binecuvântările în repetate rânduri.
La nunta de săptămâna trecută, am întâlnit o altă supergrecoaică (de care nu v-am povestit încă). Femeia e dentist, cu 3 specializări făcute nu la fără frecvenţă, nici la cursuri din astea care-ţi dau compentenţă după o săptămână. Şi mi-a zis aşa: mai întâi, să mai citesc. Cărţi tehnice, nu wikipedia. Apoi, că dinţii de fapt, nu se demineralizează cum crede lumea, ci doar se deshidratează un pic. Că se pierd doar substanţe organice, dar că se rehidratează la loc în vreo săptămână. Din salivă şi din lichidele pe care le bem. Şi mi-a mai dai nişte tips and tricks, scriu într-un articol viitor, că altfel mă veţi acuza că încerc să vă conving şi pe dv să păcătuiţi, ca Eva pe Adam. Femeia asta i-a făcut albire lu’ fii-sa când aia avea doar 12 ani!!! (Nici nu ştiu dacă e legal aşa ceva, exceptând dacă e copilul tău şi n-are cine te da în judecată 😛 ) Concluzia e că n-a avut copila nimic, în afară de dinţi mai albi. Cică a dus-o de la A3,5 la A1.
Cert e că mi-am comandat. Kitul de albire acasă, cu gel de desensibilizare. Am citit studii (dacă vă interesează linkurile: 1, 2, 3) pe pubmed, care m-au încurajat. N-o să aplic gelul pe molari, nu ştiu încă nici de premolari ce să zic… Iar pe frontali n-am obturaţii şi nici sensibilitate. Mi-am cumpărat pastă de dinţi cu fluor 5000ppm şi-mi fac rugăciunile regulat. Fiindcă acum mi-e mai frică de tata decât de efecte adverse.
Nişte prieteni buni de-ai mei s-au dus recent în luna de miere, exotici şi fericiţi, exact cum le şade bine oricăror tineri căsătoriţi. Şi s-au dus eroii noştri după o perioadă de stres şi oboseală, să-şi sărbătorească iubirea doar ei doi, mai ceva ca-n filmele americane. Ea se pregătise cu dantele fine, el -cu uleiuri aromate şi vreo două cărţi citite. Glumesc normal, habar n-am dacă ea preferă dantela sau bumbacul, iar pe el îl ştiu un iubitor de cărţi mai mult decât de uleiuri. Dar am zis aşa, de amorul artei şi al acestui articol… Ca să termin rapid povestea romantică, alfaţi că tocmai am aflat că minunaţii ăştia doi au avut un noroc chior, de i-au pălit febrele şi frisoanele, toată vacanţa s-a stricat, iar el şi-a consumat tot uleiul făcându-i ei frecţii terapeutice, dar deloc romantice şi schimbându-i dantelele transpirate. De vreo 5 ori pe noapte. Dar nu l-a deranjat prea tare, că oricum era treaz la datorie pe WC, fiindcă-şi începuse concediul cu o experienţă culinară, care s-a transformat într-o experienţă purificatoare intestinal. Ca la Discovery. Asta aşa, ca o dovadă a jurământului proaspăt rostit, doar că la ei a fost „mai întâi la rău, că binele vine dup-o lună”. De miere.
Ceea ce mi-a amintit de vacanţele cu părinţii la mare, când, de fiecare sfântă dată, Mirunica punea de-o diaree sau mai multe, de obicei mai multe, asociate cu vărsături exprimate aleator, în funcţie de nevoie. Îmi amintesc un anumit moment mai precis, când eram pe bulevardul ăla din Mamaia, eu mică, pe bancheta din spate, la mama în braţe, într-o Dacie 1310, cu alţi 5 copasageri şi victime colaterale. Total nevinovate. N-a scăpat unul, de nici eu nu-nţelegeam cum poţi fi atât de mic şi atât de exploziv, dacă mă-nţelegeţi. Cum se stricau vacanţele era simplu: mama era nevoită să mă ţină în hotel până-mi revin, în medie dura vreo 3 zile. Nu tu plajă, nu tu soare, nu tu bălăceală, nimic. Era horror pentru toată lumea. Inclusiv pentru ospătarii noştri, care erau rugaţi să culeagă morcovi şi să-i facă sote şi să prăjească pâine şi să , şi să. Târziu abia am înţeles ce se întâmpla în vacanţele noastre: pe vremea aia, nu exista apă plată îmbuteliată, iar mie cea minerală nici acum nu-mi place. Doar că ai mei nu voiau să-mi dea de la robinet, aşa că-mi frecau minerala cu linguriţa şi o lăsau să se trezsească-n pahare ca să nu mor deshidratată. Într-o zi am găsit o muscă răcorindu-se-n apa care oricum nu-mi plăcea, aşa că am început să beau de la duş. Pe furiş. De fiecare dată când mergeam la mare şi beam apă de la duş, mă căcam pe mine şi vărsam 3 zile la foc automat.
Sper că n-aţi păţit niciodată. Şi mai sper ca cerul vacanţelor dv viitoare să fie senin, fără crampe abdominale şi termometre explodate. Vă ajut şi eu măcar cu nişte idei.
De luat în seamă:
Nu plecaţi în vacanţă obosiţi. Ştiu că, într-un fel, asta sfidează scopul vacanţei (că dacă ai fi odihnit, nu te-ai mai duce), dar vreau să spun să nu fie după o noapte nedormită că mai aveai bagaje de făcut sau păr de spălat sau unghii de tăiat.
Spălaţi-vă pe mâini înainte de a mânca (ştiu că pare penibil de simplu, dar e cea mai penibil de simplă cale de a transporta diferiţi crocobauri în gură. Gândiţi-vă doar pe câte clanţe punem mâna zilnic, mai ales la toaletă. Şi nu garantez pentru igiena nimănui, mai ales a altora :P)
Spălaţi fructele şi legumele întotdeauna, chiar şi pe cele care vor fi curăţate/decojite
Evitaţi apa de la robinet şi băuturile cu gheaţă (întotdeauna m-am întrebat care-i sursa apei din gheaţa pe care-o pun ăştia în limonada cu apă plată), dar hidtrataţi-vă puternic
Şi normal, nu mâncaţi alimente care au stat în soare, etc, riscul pe timp de vară e crescut.
Asiguraţi-vă trusa de prim-ajutor, cu medicamentele acelea clasice de care ştiţi că aţi putea avea nevoie: un antialergic, un antidiareic, un antiinflamator, un plasture, un spray de ţânâţari, un spray de arsuri.
Legat de antidiareice: vă recomand să le administraţi cu mare înţelepciune, ca să nu cădeţi din lac în puţ. Aşa că, poate vă gândiţi să restabiliţi echilibrul bacteriilor din intestine şi să trataţi astfel şi o posibilă cauză a „diareei călătorului”.
Pubmed scrie că unul dintre cele mai eficiente probiotice este Saccharomyces boulardii, care administrat cu 5 zile înainte de vacanţă pregăteşte flora intestinală pentru experienţe noi şi scade şansele diareei de a strica distracţia. De asemenea, este dovedit că S. boulardii reduce durata diareei cu o zi. În farmacii îl găsim sub doar numele de Enterol. Şi da, merită să menţionez că este un medicament (de fapt, singurul probiotic medicament), nu supliment nutritiv. (Cu nişte aprobări şi teste-n plus.)
În era în care apa plată se îmbuteliază la bax, Mirunica ştie că nu e bine să nu asculte de părinţi ori să bea pe sub ascuns. Îmi pare doar rău de copiii ăştia cu luna de miere, nu ştiu ce mă fac cu ei. Ca regulă generală, însă, ştiţi că sediul imunităţii noastre e în intestine. De asta, cred că merită să investim în ele ca-ntr-o asigurare privată pentru o vacanţă cinstită 😉
foto Biocodex
LATER EDIT: mai multe informaţii despre probiotice, la denisuca.
(completare la acest articol, că tot suntem în febră)
Cât despre progesteron, se ştie că nivelul acestuia e crucial pentru păstrarea sarcinii. Iniţial, acest hormon e produs de ovare până când funcţia e preluată de placentă. Multe femei afectate de infertilitate, de eşecuri ale fertilizării artificiale sau care-au făcut avorturi spontane produc prea puţin progesteron (se vede pe grafic). Aceste femei în special au nevoie să crească aportul de progesteron pentru a intra în zona de siguranţă (indicată de linia îngroşată, cele două linii punctate reprezentând deviaţia standard faţă de nivelul de siguranţă). Repro-med.net recomandă suplimentele cu progesteron pentru a corecta deficitul. Asta, până în săptămâna a 16-a de sarcină. Dar medicul care vă urmăreşte va şti precis de ce doză şi pentru cât timp are nevoie fiecare.
Progesteronul înainte de sarcină:
E responsabil cu pregătirile. Adică, el are grijă să „organizeze” uterul, ca acesta să fie bucuros de oaspeţi (nidaţie şi sarcină). După fiecare ovulaţie, ovarele încep să producă progesteronul necesar uterului. Practic, corpul femeii se pregăteşte la fiecare ciclu hormonal pentru a primi o sarcină. Aşa că, progesteronul determină îngroşarea endometrului, care va oferi suport ovulului fertilizat şi devenit ou în toată regula!
Progesteronul în timpul sarcinii:
„Hrăneşte” copilul. Bine, „hrăneşte” e mult spus, „copilul” tot aşa. Endometrul mai are nevoie de progesteron şi în timpul sarcinii. După ce nidaţia se întâmplă cu succes şi ouşorul se cuibăreşte la căldurică în mucoasa uterină, progesteronul e cel care pune umărul pentru a păstra un mediu ambiant aşa cum trebuie. Pentru omuleţul în plină dezvoltare. După vreo 10 săptămâni, funcţia aceasta e preluată de placentă.
Dacă medicul vă recomandă să suplimentaţi progesteronul, ţineţi minte că e foarte important sub ce formă îl suplimentaţi. Fiindcă ar fi bine să ne asigurăm că şi folosim ceea ce „suplimentăm”, altfel e frecţie la picior de lemn, nu-i aşa? Am eu o prietenă care înghiţea tone de multivitamine de 2 lei (se ştie ea, care!) şi era tot leşinată cu căderi de calciu. Până i-am recomandat eu (ştiu, sunt o deşteaptă!) o formă de calciu pe care corpul s-o şi folosească, nu doar farmaciile să se îmbogăţească. Şi ghiciţi ce, am învăţat-o şi să bea cafea, că până atunci doar se uita la mine, că pe ea o apuca tremuratul şi numai de la miros! În fine, ideea e că progesteronul administrat pe cale orală are cea mai mică viaţă în sânge: după numai 4!!! minute este deja eliminat prin urină. Cea mai eficientă cale de administrare pentru a menţine nivelul optim de progesteron în sânge cât mai mult e cea vaginală (se absoarbe local şi imediat şi acţionează). A doua cea mai eficientă e injecţia. Cea mai proastă cale de administrare e cea orală.
Şi vă spun mai multe, promit, dar într-un articol viitor. Cartea are şi un întreg capitol despre fertilitatea masculină. Deci doamnelor, pregătiţi-vă domnii!
Hyun Jin, colega cu care am locuit vreme de aproape un an, era cu un an mai mare decât mine, deşi amândouă datăm din 1986. Ştiu de la ea că în cultura coreenilor, copiii au deja un an când se nasc. Adică, e luat în considerare primul an: cel intrauterin. Iar adevărul este că viaţa omului acolo începe, primele săptămâni fiind cele mai importante pentru dezvoltarea fiecăruia dintre noi.
În avion spre România, am citit (din scoarţă-n scoarţă) cartea lui Patrick Holford „Optimum nutrition before, during and after pregnancy”. E vorba despre ce trebuie să facem şi, mai ales, ce să nu facem dacă ne dorim un copil. Şi scrie aşa frumos undeva: „A face copii sănătoşi e ca grădinăritul. Tot ce poţi să faci ca să iasă mai bine e să pregăteşti pământul, să plantezi sămânţa, apoi să îi dai apă şi îngrăşăminte în mod regulat. Când te pregăteşti să concepi un copil, crearea unui mediu perfect, bogat şi nutritiv, nepoluat şi curat e cel mai frumos cadou pe care i-l poţi face viitorului tău copil în adevărata lui zi de naştere.”
Pentru momentul ăsta mă pregătesc dinainte de a şti că am cu cine face un copil, dinainte de a visa chipuri doar uitându-mă la omul de lângă mine. Am mai citit câte ceva şi-am învăţat multe, foarte multe de la mama. Din păcate, însă, majoritatea femeilor află abia după 1 lună că sunt însărcinate şi atunci au pierdut într-un fel startul ăla atât de important pentru copilul lor: prima lună! În care se multiplică celule de bază, din care ulterior se construieşte infrastructura omuleţului care va veni.
Patrick Holford spune foarte frumos că deşi sistemul nervos şi câteva alte celule sunt în continuă dezvoltare şi se pot multiplica şi în afara uterului, fundaţia copilului se formează înăuntru, nu afară. „În nici o altă perioadă din viaţa lui, copilul tău nu va fi mai vulnerabil şi sensibil ca în primele 9 luni intrauterine.”
În general, informaţiile sunt de bun simţ şi nu am găsit nimic senzaţional de nou, cu mici excepţii: nivelul homocisteinei se pare că e important, că se poate verifica printr-o analiză de sânge şi reduce prin dietă, dacă e ridicat.
Apoi, foarte mult vorbeşte de echilibrul hormonal, referindu-se la doi hormoni-cheie în sarcină: insulina şi progesteronul. Prima, fiindcă intervine în metabolismul alimentaţiei (se dărâmă încă o dată mitul conform căruia în sarcină trebuie să mănânci cât pentru doi!!! Nici vorbă, e foarte important CE mănânci, să fie calitativ şi nutritiv, iar corpul singur va şti să folosească ce îi dai), iar al doilea fiindcă fixează sarcina. Şi că alimentaţia e foarte importantă, dar cu adevărat contează APORTUL de nutrienţi, fiindcă alimentele din ziua de astăzi sunt mult mai sărace şi goale de vitamine şi enzime.
Chiar şi printre acele paciente care par perfect sănătoase şi în formă, am depistat persoane cu mari carenţe de nutrienţi esenţiali sau cu acumulări de toxine – acestea putând afecta dezvoltarea fătului. Spre deosebire de un adult, un copil nenăscut e foarte vulnerabil în faţa celor mai mici schimbări sau lipsă a aportului de nutrienţi sau poluanţi. Ştim că în vreme ce o femeie poate să nu dea nici un semn de lipsă de acid folic, o astfel de carenţă poate cauza spina bifida copilului ei. De asemenea, o femeie cu acumulări mari de plumb sau mercur poate fi fără simptome, dar să dea naştere unui copil cu probleme sau malformaţii fizice şi psihice.
Iar ceea ce nu ştiam, e că pentru mamă contează foarte mult luna în care maturează ovulul, adică jumătate din viitorul copil, iar pentru tată cam cele 4 luni dinaintea concepţiei. Deci bărbaţii trebuie să fie mai grijulii!
*Miercuri revin cu o continuare a acestui articol. Rămâneţi pe recepţie 😉
“Slab” înseamnă rar şi “sănătos”. Nimic mai neadevărat. În războiul dintre greutate corporală şi sănătate, cum putem desemna altfel câştigătorul decât cu un set de analize raportate la un moment fix în timp şi spaţiu. Orice alt fel de dat cu părerea e la fel de corect ca şi când ai aproxima ce tensiune arterială are cineva doar uitându-te la el.
Nu am auzit nicăieri ca “slăbănogeala” să pună vieţi în pericol, precum obezitatea. Dar, vorba aia, nu e ca şi când le-am auzit pe toate. Iar înainte de a sări de fund în sus la mine, vă amintesc că malnutriţia e foarte diferită de slăbănogeală. Fiindcă adesea persoanele obeze suferă de diferite deficite de nutrienţi. Exceptând cazurile care s-au îngrăşat de la salată cu pui la grătar.
Pe cealaltă parte, niciodată n-o s-o uit pe acea colegă care cântărea probabil de 3 ori cât mine, dar fugea mai repede decât toată clasa. Adevărul e că eu nici măcar nu mă străduiam, la probele de rezistenţă îmi luam 4 din oficiu, deşi aş fi meritat nota asta la purtare, că la sport nu fugeam nici de 2. Îi ziceam la prof să mă scutească, oricum după juma’ de tură mi se tăia gazul, mă făceam roşie,
apoi albastră, apoi se lăsa cu stele verzi. Gena asta responsabilă cu sportul nu s-a activat la mine când trebuia, iar între timp e pe cale de dispariţie şi sub protecţia naturii. Nici n-o folosesc, de frică să nu se consume 😛 Dumneavoastră precis sunteţi mult mai isteţi şi sportivi decât mine. Iar exemplele vi le luaţi de la cine merită, nu de la blonde al căror singur hobby e să stea cu fundul pe scaun şi cu degetele pe tastatură.
M-am uitat în seara asta la 3 episoade din “Supersize Vs. Superskinny Kids“, un fel de reality-show britanic, unde nişte deştepţi iau câte un prunc gras şi unul slab şi vor să-i salveze de la pieire. Îi bagă într-o clinică de reabilitare, dar îi bagă împreună cu mamele din dotare, principalele vinovate pentru dezechilibrele micuţilor şi, mai ales, hrănirea poftelor acestora. E foarte nostim cum aproape toate mamele graşilor sunt grase ele însele, dar vor să dea sfaturi de nutriţie copilului?!?!?! Şi să se impună în faţa lui?!?!?! Dacă părinţii vor să facă educaţie în vreun fel eficient acela e PRIN EXEMPLUL PERSONAL. Îmi şi imaginez cum mă-sa şi ta-so bagă 3 burgeri cu mult ketchup pe sub nas, iar pruncului îi dau farfuria cu 3 frunze verzi, na, de rumegă: Frustrări, că altceva nu îmi închipui.
Vedeţi şi pe ăsta. Moderatorul zice la un moment dat “skinny is rarely healthy”, ca să-nţelegeţi de ce m-am enervat. În fapt, organismul face faţă mult mai bine unei greutăţi mai mici decât mai mari. Pe citate şi
pe probate.
Pe de altă parte, mă enervează la culme cum îi obligă pe pruncii ăia slăbuţi să se umfle cu cartofi şi îngheţată. Copiii prezentaţi nu suferă de anorexie, ci doar părinţii lor suferă de comoditate (nu e posibil ca un copil de 11 ani să nu ştie ce gust are banana!!! şi să aibă zilnic acelaşi meniu) şi ignoranţă. De ce să le umfli burţile acestor micuţi??? ok, sunt de acord cu diversificarea alimentaţiei, dar aici tot cu părinţii trebuie vorbit, fiindcă ei sunt cei care introduc (deci prezintă, vând într-un fel) alimentele copilului. Mi se pare o aberaţie totală că emisiunea asta încearcă să ne convingă că slab înseamnă precis periculos, bolnăvicios etc. Nu, dacă analizele sunt bune, copilul nu e bolnav, NU ÎL FORŢAŢI SĂ MĂNÂNCE. Dacă totuşi nu ia în greutate şi medicii se panichează, atunci e altceva. Dar în toate celelalte cazuri de mame nebune care urlă că n-au pruncii poftă de mâncare, le-aş ura eu lor ceva de sănătate…
Copiii sunt ca nişte animăluţe. Mănâncă ce le cade bine, ce au nevoie şi, mai ales, cât au nevoie. Nu-i îmbolnăviţi cu poftele voastre bolnăvicioase, de mâncare. Mai târziu, când nu se vor putea opri, o să vă pară rău. Mamei mele îi pare, deşi n-a crescut un obez. Dar a fost lângă mine tot timpul şi-a durut-o poate la un moment dat mai tare decât m-a durut pe mine. Şi pe mine m-a durut, promit.
