Postul acesta se vrea o continuare la “Să acceptăm eşecurile“. Am mai spus şi repet, căci cred puternic: e mult mai greu decât ne putem imagina să ne acceptăm ca ceea ce suntem şi ca o copie nereuşită a tot ceea ce am vrea să fim. Iar cel care a gândit în clipa asta că a luat-o pe lături blonda cu tastele în faţă e auto-suficient şi condamnat la plafonare. Fiindcă principala condiţie ca să te ridici e să vrei să te ridici. Iar judecăţile astea de valoare nu le-am încropit pe fugă şi nici din lipsă de inspiraţie.
O descrie extraordinară a procesului de evadare din prizonieratul eşecului:
Capitolul 1: Merg pe stradă. E o groapă adâncă în asfalt. Cad în ea. Sunt neajutorat. Nu e vina mea. Îmi va lua o veşnicie să găsesc un mijloc de scăpare.
Capitolul 2: Merg pe stradă. E o groapă adâncă în asfalt. Mă prefac că nu o văd. Cad din nou în ea. Nu-mi vine să cred că mă aflu din nou în acelaşi loc, însă nu e vina mea. Şi de data asta îmi va lua foarte mult timp să ies la suprafaţă.
Capitolul 3: Merg pe aceeaşi stradă. E o groapă adâncă în asfalt. O văd. Totuşi cad în ea. A devenit o obişnuinţă. Am ochii deschişi. Ştiu unde mă aflu. E vina mea. Ies imediat.
Capitolul 4: Merg pe aceeaşi stradă. E o groapă adâncă în asfalt. O ocoloesc.
Capitolul 5: Merg pe altă stradă.
(Portia Nelson via John C. Maxwell)
Primul pas e să te ierţi pe tine. Probabil şi cel mai greu. Iar apoi se termină auto-pedeapsa şi începi să ocoleşti gropile.
