Viața nu mai e cum a fost și fiecare se străduiește să facă pace cu timpul după puteri. Fiindcă el trece fără să ne întrebe ce părere avem, cât de mult ne doare ce pierdem sau cât ne dorim ce urmează să câștigăm. Pentru că viața mereu e așa. Îți ia și îți dă.
Le văd în parc, le văd când ies de la școală. Fete care-și târăsc pantalonii de parcă nici nu le pasă. Felul în care le stă fundul bombat și genunchii subțiri prin contrast cu evazatul.
Pe 15 martie fix acum șase ani, un neurochirurg și-o dentistă aterizau pe aeroportul din Sibiu cu brațele pline. Își țineau la piept bebelușul de o lună și o zi, iar de mână unul pe altul. Iohannis tocmai ieșise președinte.
Tot ce am publicat în ultimele zile a fost pregătit de dinainte și programat să apară. Pentru că eu sunt într-un soi de blocaj, în care nu vreau să vă trag după mine. Vă rog să nu vă supărați.
Anul trecut pe vremea asta, fugisem la Sibiu cu doi copii si o valiza. Venise mama sa ne ia, dupa ce s-au inchis scolile si nimeni nu stia ce urmeaza.
