Nu sunt genul ăsta de mai sus, din titlu. Eu sunt genul încăpățânat. Când m-am dus în clasa a 5-a la olimpiada de matematică și numele nu-mi apărea pe nicio listă, dintr-o greșeală nevinovată a cuiva, m-am dus, am bătut la uși, am vorbit cu oameni, mi-am cerut locul care mi se cuvenea. Iar, la final, am ieșit prima pe județ. La olimpiada de matematică. Atunci am învățat despre oameni că, uneori, nu e rău să fii încăpățânat.
Am avut un coșmar cu insecte pe pereți, așa că m-am trezit foarte devreme. La naiba, copilul doarme-n continuare, dar măcar l-am mai prins pe soț la cafea. Când a auzit c-am visat urât, m-a luat în brațe și mi-a șoptit niște lucruri, pe care nu le pot face publice, vă las să vi le imaginați. Și apoi ne-am amintit și noi cu uimire (nu pentru că ne-am amintit, ci pentru că s-a întâmplat) că acum 4 ani a fost ziua AIA, în care cineva ne-a întrebat și noi am răspuns: DA.
Mă luptam cu o oală mare în chiuvetă, pe care o lăsasem la înmuiat înainte și nu mai pridideam să scap de spuma care creștea în loc să se clătească. Din sufragerie se auzeau roți de mașinuță cum se freacă de parchet și râsete de om mic împreună cu om mare. Și când spuma caldă mi-a învelit amândouă mâinile-n chiuvetă, mi-am dat seama că ăsta-i un moment fericit.
Ce paradox!
Când am împlinit 25 de ani, mi-am făcut un autocadou, o lună fără carne.
Când am împlinit 26 de ani, mi-am făcut autocadou o lună fără zahăr.
Stăteam în fața sediului redacției unei faimoase reviste de modă la care lucram. Era săptămâna aia nebună în care a erupt ceva vulcan din Islanda, care a înnegrit tot cerul Europei. Scuza perfectă ca el să mai rămână cu mine un pic.
