Agrafele pe vremea când eram eu copil erau ceva rar și foarte prețios. Cine avea pereche o purta doar la serbări și aniversări. Până și agrafele alea simple, din metal negru, cele mai ordinare agrafe care te înțepau de parcă ți le înfigeai în creieri, nu în păr, până și alea erau rare și prețioase. Aveam o cutie în care le păstram. Și nu știu dacă din cauza asta, dar și părul lung părea ceva foarte prețios.
Tanti Marcela. Așa o cheamă pe educatoarea mea din primii ani de grădiniță. N-am fost mult timp la ea, doar grupa mică și mijlocie. Era o femeie blândă și cu frica lui Dumnezeu. Ne învăța poezii comuniste și purta un zâmbet fals, de și copiii își dădeau seama. E greu să ai de-a face cu atâția pici care nu se știu șterge la fund fără tine. Cred că avea intenții bune, dar și probleme acasă, o mamă bătrână, un soț dubios și două fete frumoase.
O să-ți pară ție rău când te faci mare, îmi spunea mama mereu când eram mică și preferam să desenez în loc să citesc. Sau să mă uit la televizor (știu, ce păcat mare!). Sau să stau pur și simplu și să nu fac nimic. Cumva, niciodată nu reușeam să mă plictisesc. Pentru mine, singurătatea a fost mereu o companie plăcută, mi se părea că timpul cu mine e ceva de bucurat, nu de consumat.
Decembrie nu e despre cadouri, nici măcar despre Crăciun. Știți, nu? Decembrie e despre magie. E despre bucurie și mister, despre a-i surprinde pe cei dragi, despre a-i cunoaște mai bine. Cu fiecare cadou pe care i-l facem cuiva, îl descoperim un pic mai bine. Căci ne gândim ce și cum i-ar plăcea, oare ce culoare a zis atunci că-n ruptul capului nu ar purta? M-am gândit intens vreo 3 minute la soțul meu, să îmi dau seama dacă ar purta puloverul acela galben, care mie mi se părea senzațional. Bine, dar lui, LUI cum i s-ar părea? L-am luat pe cel roșu, cred că bărbatu-meu nu e tocmai genul fan-semafor.
Deși ardelenii sunt mai întârziați și faimoși pentru asta (tot respectul, sunt una dintre ei), Moș Nicolae ajunge în Ardeal mai întâi. În seara asta vine!
Coronița de Advent (Adventskranz, în germană) e o coroniță de brad, orizontală, pe care se află 4 lumânări. Acestea se aprind pe rând, cu 4 duminici înainte de Ajunul Crăciunului. Azi am citit pentru prima dată că e o practică luterană, habar nu am avut, deși noi am făcut Adventskranz aproape dintotdeauna.
Puneam coronița pe masa de duminica, aprindeam lumânările și ascultam colinde. Era minunat. Ca o avanpremieră a sărbătorii din Ajun. Mereu am avut din brad natural, fiindcă miroase în toată casa. Vestește că urmează ceva măreț.
În anul 4 de facultate, eram proaspăt mutată în București și curtată de un băiat foarte bogat. Într-una din seri, când a venit să mă scoată la plimbare cu mașina lui scumpă și mare, i-am zis: care e cel mai apropiat cimitir? În București nu găsisem nicăieri o coroniță simplă, rotundă, de brad, căreia să-i pun trei globuri, două felii de portocală uscată și 4 lumânări, să-mi fac și eu un Adventskranz cinstit. M-a dus omul la cimitir, mi-a cumpărat o coroniță pentru mine, una pentru colega de apartamanet și mai mult nici n-am mai auzit de el. 🙂
E o tradiție foarte frumoasă, poate vă place și dumneavoastră. Coronița v-o puteți face singuri cu niște lumânări ieftine, prinse cu o sârmă în brad și câteva globuri desperecheate. Colinde, un prânz și familia voastră. Asta e cea mai frumoasă pregătire de Crăciun.
Am ales câteva poze să vă inspire, iar ultima este cu coronița noastră de Advent de acum, căci duminică aprindem prima lumânare:
