Categoria: din vremea când nici blondele nu erau blonde (Pagina 1 din 9)

Când tata îţi urează la mulţi ani de 8 martie

…şi nu ştie cum să zică. Un moment Kodak. Absolut! Cred că puţine lucruri bat la capitolul drăgălăşenie … un tată pus în situaţia de a-şi vedea fetiţa că nu mai are… 12 ani.

Cumva, cred că eu pentru el cam pe-acolo am rămas. Prin clasa a 5a. Ultima dată când am fost acasă, mi-a spus pe un ton foarte serios: “Tu eşi mică, tu nu înţelegi lucrurile astea! N-ai nici măcar 30 de ani.”

:))) Iar eu mă mărit anul ăsta.

Alte momente Kodak:

  • Figura lui când mi-am luat prima pereche de chiloţi tanga şi i-a văzut puşi la uscat în baie. Trei fire sucite-ntr-un ghem dantelat, de nu ştiai ce-s. Atunci mi-a zis o glumă, că pe vremea lui, trebuia să dai chiloţii la o parte ca să vezi bucile, acum trebuie să dai bucile la o parte ca să vezi chiloţii. Iar pe mine m-a distrat mai mult cum suna “bucile” din gura lui tata decât ideea bancului propriu-zis. Şi m-am simţit “mare” nu fiindcă aveam chiloţi tanga, ci fiindcă deja ne spuneam cuvinte deocheate. (Tata e un domn şi nu vorbeşte urât nici în gând, probabil.)
  • Mamaia, clasa a 4a. Primul costum de baie din două piese, că la topless renunţasem deja de pe la 6 ani. De parcă io eram Pamela Anderson în devenire. (Nimeni nu credea asta în afară de mine. Între timp, nici măcar nu mai sper) Adică, tot aşteptam… Şi mă simţeam obligată să domolesc dezamăgirea (sau mila?) celor din jur sub o pereche de bureţi mici, care nu se uscau nici cu slujbe după ce ieşeam din apă. Bureţii la costumele de baie sunt cea mai cretină invenţie dintotdeauna! Sfârcurile sunt sexy, dar asta am aflat-o mult mai târziu. Dar să revenim la tata. Niciodată n-o să-i uit faţa când m-a văzut în 2 piese. Tocmai ieşise din baie şi i s-a pus un nod în gât de ziceai că tună afară şi rămâne înnorat pe-ntreg concediul, deci putem pleca acasă.
  • Când primul meu iubit mă conducea până la poartă, iar tata l-a prins într-o seară de l-a invitat la o ţuică şi-un Davidoff auriu. Iar eu mă minunam mai tare de cât e de şod el, adică tata, care ziceai că-i bucuros ca atunci când primeşti un pumn în stomac. În seara aia, cred că m-a şi pupat băiatul în sfârşit! prima dată, pesemne-a ştiut el, tata, de ce l-a servit cu ţuică şi nu apă de la robinet.
  • Când i-am spus că mă mărit, nu l-am văzut, că era la telefon. Dar îmi imaginez o faţă de eliberare, în sfârşit o ia cineva şi pe fii-sa, că la cât de “bine” şi de mult găteşte, prognosticul era nefavorabil, vântul bătea în contră şi speranţele aveau deja puse parastase.

Ieri, de 8 martie, la telefon. Începe tata cu mare veselie, de-i auzeai zâmbetul prin glas:

Copile! La mulţi ani de ziua…

———

şi începe pauza. Iniţial, am crezut că e de respiraţie, deşi el a fost cel care m-a învăţat la grădiniţă să şi RESPIR când spun poezii la serbări şi să nu turui primul vers ca o stricată, iar rima s-o trag pe nas în loc aer. Deci eram la faza de

LA MULŢI ANI DE ZIUA… î …î …î

———

pauza deja devenea de gândire. A cui zi o fi astăzi, o fi uitat? De ce s-o fi complicat cu atribute-n genitiv. Doar primeam şi-un lamulţiani simplu.

L-am mai lăsat niţel, deşi vorbeam în roaming.

———

 

îîî… deja devenea distractiv şi momentul Kodak devenea video.

———

Mi s-a pus un mare mare rânjet pe moacă (ştiam că urmează ceva memorabil 😉 ), iar tata şi-a luat avânt, o gură de aer şi-a turuit în receptor:

de ziua… FETIŢELOR!

#:-S

am râs amândoi cu-nţelepciune şi am ştiut că eu niciodată n-o să am mai mult de doisprezece ani.

images (1)

foto

Despre copii: e mult mai uşor să-i dresezi decât să-i educi

Sau cum principiile educaţiei moderne sunt de când lumea. De când lumea mea.

20130410-205616

  • Îmi amintesc când mama mi-a spus că şi dacă omor pe cineva vreodată, să merg să-i spun şi ea m-ajută. Că-s copilul ei şi mă iubeşte necondiţionat, indiferent ce prostie mare fac. Asta nu înseamnă că n-o să mă certe sau să-mi explice cât e de greşit, dar că tot ea îmi va plăti cei mai buni avocaţi din lume.
  • Când mi-a venit ciclul prima dată,

    Continuare

Anti-dor de şcoală

Permiteţi-mi să nu îngroş rândurile nostalgicilor acelui septembrie cu miros de rechizite virgine şi caiete nemâzgălite. Permiteţi-mi să mă bucur ca-n fiecare an că şcoala nu mai începe şi pentru mine şi să mărturisesc la fel cum o fac la orice ocazie că nu, doamnelor şi domnilor, nu mi-e deloc dor de şcoală. Dar nici măcar un pic.

Eu încă mai am coşmaruri cu BACul la mathe şi comentariile la română. Încă visez cu Slavici şi Sadoveanu, probabil de asta nu-s fan filme horror, că-mi amintesc senzaţiile din generală. Sau liceu. Sau amândouă.

Plus că mie silinţa la învăţătură uneori îmi crea mai mari probleme decât soluţii, fiindcă să gândeşti te ajută doar dacă e la modul corect, orice alt mod nu-ţi aduce nota 10. Cel puţin la şcoală, asta-i regula. Aşa că ajungeam să mă bucur de 9-le ăla din oficiul neuronului meu adolescent. Care uneori era şi 10, aveam noroc de nişte profi cu pretenţii rezonabile. Şi ca să nu credeţi că instig la rebeliune, aflaţi că lecţiile de obicei mi le făceam, atunci când nu copiam de la alţii. Matematica după a cincea mă încurca rău, româna îmi plăcea fiindcă mă pricepeam la vorbe şi memoria întotdeauna ţinea cu mine. Astfel încât ţineam minte citate şi versuri întregi şi introduceri pompoase la comentarii, de toţi credeau că-s un fel de isteaţă care merită 10. Când, de fapt, mie-mi plăcea să mă aud vorbind.

Acum cu toate acestea mărturisite, daţi-mi voie să recunosc dorul de oamenii pe care-i întâlneam la şcoală. Nivelul de socializare din anii ăia e unul cu care nu te mai întâlneşti niciodată decât dacă eşti Britney Spears sau Mirabela Dauer. Aşa că, permiteţi-mi să le urez tuturor elevilor de astăzi succes în cariera şcolărească. Să n-o ia prea mult în serios, dar să nici nu-şi îngăduie greşeli repetate. Fiindcă sunt la vârsta la care-şi formează obiceiuri.

Unele proaste. Cum ar fi plăcerea de-a te auzi vorbind. Sau altele…

Sunt curioase ce regrete aveţi din anii de şcoală şi ce sfaturi aţi da tinerilor elevi. Mie-mi pare rău că m-am implicat prea tare. Apoi a venit liceul şi mi-a trecut. 😉

THE-COLLEGE-LIFE

Disclaimer: nu credeţi chiar tot ce citiţi. Că implicarea aia din generală şi notele alea bune m-au dus la un liceu bun, unde am crescut şi m-am format printre copii de calitate. Atât personală cât şi intelectuală. Fără notele alea de la-nceput, fără obiceiul de a şti ce şi cât să fac pentru o notă bună, nu ajungeam acolo. Nu învăţaţi pentru note, dar să ştiţi că şi ele folosesc la ceva. Cum ar fi la a-ţi lua Bacul.

foto

Viaţa fără cafea

Ştiţi lucrurile alea pe care le-ai făcut o dată (sau odată…), după care trebuie să le tot faci, că asta este, niciodată nu va mai fi la fel?

Un exemplu: vopsitul. Toată lumea-mi zicea că după ce te vopseşti (de păr vorbim) o dată, va trebui să te tot vopseşti şi-o să-ţi pară rău. Parţial adevărat, e nevoie să mă tot vopsesc poate la fiecare 5-6 săptămâni, dar niciodată nu mi-a părut rău. Niciodată nu mă gândesc la viaţa mea de dinainte şi sunt convinsă că natura a greşit o virgulă când m-a făcut şatenă la rădăcină.

Problema actuală e cafeaua. Ieri mi-am pus prima dată gutierele de albit dinţii. N-am nici o durere …decât în suflet, căci ciu-ciu cafea. Nix! Nema! Canci! Şi nu vă imaginaţi, ca fiarele sălbatice fac doar pe blog, că altfel abia scot două vorbe. După multă vreme, azi n-am mai fost în întârziere la cabinet, căci nu pot să vorbesc ca de-obicei. Adică, mult. De văzut, am început să văd bine cam de la al doilea semafor. Să nu mai scap lucruri din mână – cam de la al doilea pacient.

images

 

E atât de grav, încât m-am gândit să-mi fac o cafea şi să o beau cu tubul de aspirator în loc de pai. (chestiile alea de unică folosinţă de la scaun.) Apoi m-am gândit că nu-s ATÂT de disperată. Apoi mi s-a făcut şi prea somn cât să-mi fac o cafea.

Şi stau să-mi amintesc… adică, fac eforturi de memorie cât nişte ani de zile mai demult: Oare cum era viaţa fără cafea, căci am certitudinea că nu curgea cafea din ţâţa mamei niciunuia dintre noi.

Dumneavoastră mai ştiţi, cum era fără cafea?

foto

Ţara cu 3 luni vacanţă de vară!

Un pacient i-a zis maică-sii că eu vin din ţara cu 3 luni vacanţă de vară. Asta era, normal, după ce i-am spus eu,  doar nu vă imaginaţi că ar deţine cineva atâta informaţie detaliată despre mândra noastră patrie.

Nici nu mai ştiu cum e aia. 3 luni de vacanţă. Şi nici, care a fost ultima mea vacanţă de 3 luni, curată. Zilele astea, uitându-ne din depărtare la dumneavoastră pe facebook, cum vă postaţi şlapii şi cireşele cu neruşinare şi cum vă plângeţi de căldură (noi încă avem programată centrala să pornească dimineaţa, că altfel facem ţurţuri), ne-am povestit unul altuia vacanţele de vară, de ziceai că noi avem 50 de ani de la terminarea facultăţii şi că ar fi prima dată când le spunem.

Ultima mea vacanţă reuşită de vară a fost în anul 2 spre 3 de facultate. O reuşită neruşinată, fiindcă vacanţa a început cu concediul alor mei în Barcelona, unde soarele m-a făcut blondă, iar Mango şi Zara mi-au făcut plinul. La setea de cumpărături şi locul din valize. Eram proaspăt despărţită de o iubire frumoasă, văd şi acum factura de roaming care s-a dilatat sub soarele spaniol peste limitele fizicii de clasa a 6a. Întreaga vară mi-a folosit drept scuză şi consolare, dar atât de bine mi-a ieşit, încât nici mie nu-mi venea să cred. M-am angajat part-time la un call center în Sibiu, iar după-masa mergeam la cabinet să casc…ochii iniţial, apoi să casc şi-atât. Fiindcă rapid m-am integrat în gaşca de la pseudoserviciul meu, m-am îndrăgostit ca o puştoaică şi m-am plimbat cu-o Lada ceea din ’76, dacă nu mă-nşel, cu mai mare plăcere decât în oricare merţan de-naltă clasă. Şi la ore peste limita de oboseală chiar şi a puştilor de 20 de ani… Şi-acum ştiu cum mirosea-năuntru şi cum îi stătea pe strada mea. Merţane-or mai fi fost pe-acolo, dar Lade verzi nu mai erau. Câte sucuri şi câte terase, câte cluburi pline de fum, câţi prieteni noi şi ce de drame. A fost vara-n care-mi mirosea perna a ţigări şi hainele a scrum, deşi eu n-am fumat niciodată. A fost ultima mea vacanţă neruşinată, cu iubiri şi maşini ca în filme. Şi ştiu, am folosit cuvântul ăsta obsesiv: vacanţă. Şi neruşinare.

Următoarea vară mi-am petrecut-o pe blog (nu mă plâng, tot dimineaţa mă culcam, doar că nu mai mirosea a fum şi a distracţie), iar următoarele m-au prins deja în Bucureşti, în clasa muncitoare. O aud şi acum pe bunica: o să-ţi pară ţie rău, cu vacanţele astea nu te mai întâlneşti. Fiindcă eu mergeam cu metroul zilnic la birou, lucram la o revistă de renume, uneori luam maşina, întotdeauna muream de cald, dar înviam de-ndată ce intram în redacţie. Şi da, bunica avea dreptate. Normal c-acum îmi pare rău, dar nu c-am muncit vara, ci că s-au dus vacanţele.

beach-holiday1

Dacă ştiţi unde-au pus ţara cu 3 luni de vacanţă (şi vară), arătaţi-mi şi mie pe hartă. Las totul şi vin. Şi nu vin cu mâna goală. Mai aduc pe cineva 😉

foto

De ce avem nevoie de mentori

Profesori am avut cu toţii, însă mentori doar cei mai norocoşi. Diferenţa e colosală, profesori fiind toţi acei indivizi care ţi-au strigat numele într-un an, ca să-l uite şi înlocuiască rapid, în următorul. Mentorul în schimb e acel profesor care îţi va ţine minte numele oricâţi ani şi oricâte generaţii ar mai trece de atunci.

Învăţătoarea din clasa întâi mi-a fost dragă, dar mi-a fost departe. O admiram că era tare frumoasă, dar niciodată nu m-a cucerit cu inima. Ştiţi, nu cred că îţi poţi alege un mentor la fel cum nu poţi hotărî de cine te îndrăgosteşti. Pe un nivel cu totul paralel, şi cu mentorul e necesară o chimie, una intelectuală, care să aprindă scântei şi să paveze drumul spre suflet. De ambele părţi.

Mai departe în generală, însă, tot la şcoală am cunoscut-o pe cea care a râs de mine când i-am zis că „vreau să mă fac vedetă” şi mi-a zis: Tu tot doctoriţă o să te faci. Şi de atunci nu mai suport cuvântul ăsta, doctoriţă. Avea femeia o eleganţă şi un stil, care mi-au bântuit multă vreme nopţile. Mi-a descoperit valoarea ascunsă în simplitate şi mi-a aprins iubirea faţă de cuvânt. Mi-a arătat prin gesturi mici cum adevărata clasă nu se învaţă la şcoală, ci se are. Într-un cap. Într-o ţinută. Într-o privire. Era profa de română, de care la început mi-a fost o frică de moarte, apoi un respect nemăsurat şi ulterior o iubire veşnică de elevă ne-uitătoare. M-a lăsat să mă lipesc de sufletul ei de doamnă şi mi-a modelat tânăra minte fără măcar să ştie ce face. Iar cel mai important lucru pe care mi l-a putut dărui, în afară de cărţile lui Noica şi olimpiada dintr-a şaptea, a fost încrederea în capul meu. Nu ştiu dacă a fost ea ori momentul în care-a apărut în viaţa mea, dar de atunci lucrurile au început să capete sens. Şi s-au născut nişte întrebări fără sfârşit. Şi câteva succese cu ecou.

Cam tot pe vremea aia, îl cunoşteam pe Narcis, singurul adult suficient de copil încât să nu râdă de noi. De noi, cei mici. Narcis avea o minte care te obliga să te ridici pe vârfuri, ca atunci când ceva se întâmplă peste gard, iar tu eşti prea mic să vezi. Iar eu curioasă mi-s dintotdeauna. Întâlnirea cu el a fost trecătoare, dar nu lipsită de însemnătate. Fiindcă îmi alimenta visele, dar îmi spunea şi că matematica e importantă. Şi atunci mi-am dat seama că cei mai valoroşi oameni ai existenţei noastre nu ne vor spune doar ceea ce vrem să auzim. Vedeţi dumneavoastră, relaţia mea cu ecuaţia de gradul trei era complicată încă de la gradu-ntâi. Nici acum nu înţeleg de ce i-a plăcut de mine, dar îi sunt recunoscătoare că mi-a arătat ce a văzut. Căci nu ştiu cât timp ar fi trebuit să treacă până să deschid singură ochii-n oglindă. Narcis a citit lucruri în sufletul meu. Şi mi-a scris mailuri pe care încă le citesc. În felul său, mi-a făcut un mare bine deşi mi-a dat sfaturi pe care rar le-am ascultat. Pe Narcis o să-l chem la nunta mea ca o promisiune făcută de o fetiţă celui mai nebun şi frumos străin pe care şi l-a făcut prieten din cele mai neînţelese motive. El avea vreo patruzeci, eu treisprezece ani.

Apoi au urmat liceul şi facultatea, perioadele mele de întrebări şi răzvrătiri, diferitele faze de necunoaşteri şi alter ego-uri părăsite fără regret. Am cunoscut profesori adevăraţi, dascăli onorabili, ale căror nume nu le-am uitat, dar care nu s-au lipit decât de foaia mea de examen. Cale luuungă până la inima mea de copilă debusolată, vă spun. Fiindcă exact asta caută un tânăr la un mentor. Încrederea. Siguranţa de a pune cele mai tâmpite întrebări. Bucuria de a primi cele mai evidente răspunsuri. Convingerea că greul e normal. Şi c-o să treacă. Şi că nu-i nici un păcat să nu ştii. Şi că singura prostie de care poţi fi acuzat e să-ţi camuflezi nepriceperea. Să nu pui întrebarea la timp. Şi să taci când ai greşit. Atunci ai cea mai mare nevoie de-un mentor. Să te ridice, să-ţi dea curaj ca atunci când mai iubeşti o dată, chiar dacă ştii că uneori doare.

În Anglia, am cunoscut anul trecut pe grecoaica Giasemi, dentista care aş vrea şi eu să fiu. Într-o zi. Ea –aproape 50, eu- abia 26. „Heart emmigrants” amândouă, aduse împreună de circumstanţe şi destin, deşi eu nu cred în aşa ceva. A fost ceea ce aveam eu nevoie ca să mă îndrăgostesc de stomatologie. Cochetă şi deşteaptă, femeia asta şi-a luat viaţa de coarne şi a reînceput să trăiască după ce-a avut doi copii şi o carieră măiastră. Aveam mulţi bani în Grecia, mi-a zis odată. Dar eu îmi dădusem seama după cum se îmbrăca şi ce marcă îi scria chiar şi pe umbrelă. Noua mea prietenă era o grecoaică fină, cu clasă şi 5 stele. Fostă nevastă de grec bogătoi, cu acces la spuma intelectualităţii. O doamnă. Şi o dentistă mi-nu-na-tă.  Ne-am cunoscut chiar înainte ca eu să încept să lucrez, fiind colege la acelaşi cabinet. Felul în care a stat lângă mine şi mi-a explicat cele mai simple chestii la pacient nu vă pot povesti, fiindcă mi-e ruşine. N-a obligat-o nimeni, nici măcar n-a rugat-o. Mi-a zis că oricând să o întreb orice. Mi-a făcut desene cu dinţi şi mi-a ţinut mâna pe turbină ca să-mi arate cum să şlefuiesc. În cursa de „impresionat şeful” a fost un exemplu de fairplay.  Şi mi-a spus că a învăţat multe de la mine. Poftim? Nu mi-a venit să cred. Giasemi era mentorul pe care mi l-am dorit toată facultatea şi pe care nu l-am meritat nici o clipă. Iar când, în sfârşit am găsit-o, noi ne-am mutat în alt oraş…

De profa de română nu mai ştiu nimic, lui Narcis îi am adresa de mail şi telefonul, iar cu Giasemi mă văd weekend-ul viitor. Să vorbim de stomatologie, de cum ne e dor de casă şi de prieteni, mie de mama, ei de copii, să ne povestim trecutul, prezentul şi să ne imaginăm viitorul. La 50 ca la 26. De ani. De asta avem nevoie de mentori. Ca să vedem că se poate.

——————————–

– Un articol scris în calitate de ambasadoare a educaţiei pentru generaţia aflată la început de drum. O campanie Always:

Din convingerea că tinerii au nevoie de susținere pentru a avea acces la o educație completă, Always, cu sprijinul Ministerului Educaţiei Naţionale, dă o mână de ajutor la creșterea calității procesului de învățare în patru școli cu acces redus la resurse materiale, aflate în localităţile Ocolna (jud. Dolj), Moroieni (jud. Dâmboviţa), Valea Măcrişului (jud. Ialomiţa) şi Turda (jud. Tulcea). Materiale didactice, o bibliotecă şi rechizite, calculatoare şi un laborator de ştiinţe vor ajuta la construirea unui sistem care  le oferă elevilor acces la nenumăratele posibilităţi pe care le deschide un sistem educaţional de înaltă calitate.

o bibliotecă nouă pentru elevi

 

Pagina 1 din 9

© 2007-2016 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 52 queries in 0.135 s