Acest email mă aștepta în inbox într-o dimineață, de curând. Fusese trimis la 00:59 și semnat de un domn. I-am răspuns imediat, pentru că nu puteam, de la disanță, să îl îmbrățișez.
Am trecut prin cea mai grea săptămână din viața mea. Au fost multe mizerii în trecutul meu, dar nimic nu se compară cu golul din sufletul meu de acum. Norii se adunau de mult, vântul, provocator, tot își arăta din când în când, amenințător, puterea. Și, la un moment, pentru că natura poate fi crunt de egoistă, și fără să vrea să ofere niciun indiciu, furtuna a început. Am fost aruncat pe marginea unei prăpastii în care și pesisajul din jur rivaliza cu imaginația lui Dante. Totul în jur era ofilit și fără viață într-un peisaj monocrom. Și, pentru o clipă, destul de lungă, în jos apărea culoarea și te chema la ea. Și gândurile curgeau, și aproape fără voință, lăsam să crească și să crească. E atât de ușor să te lași pierdut, să dezarmezi, să nu mai lupți, să nu ai un scop. Farul călăuzitor era atât de departe și părea fără vlagă. Singura mângâiere pe care o primeam venea de la ploaia din ochii mei. Picăturile de ploaie erau singurele care doreau să ofere ceva, doar că și ele se declarau neputinciose la un moment dat.
