Îl vezi de la depărtare, e copilul care tot timpul vrea să se urce pe cea mai înaltă treaptă, să rupă cele mai prețioase cărți, să scrie cu pixul pe perete, să tragă de pe masă ceva, să-și bage degetele în ciorbă, în priză, în nas. Nu neapărat în al lui. E copilul care are parcă un senzor pentru cele mai înalte rafturi pe care și le trage în cap, pentru cele mai ciobite pahare pe care le bagă în gură. Mai mult, uneori ai impresia că ar fi în stare el însuși să își taie venele, să se dea cu capul de pereți, să urle o săptămână, să tragă, să-mpingă, să facă orice numai să nu stea. Avem niște prieteni care îmi povesteau mai demult despre băiatul lor, care intrase într-o fază, doar că nu prea mai ieșea din ea.
