Eram ieri în fața unei clinici din București, așteptam Uber-ul să vină. 8 minute. Repede, mi-am scos cartea din ghiozdan, am aproximat cel puțin un capitol până ajunge. Sunt capitole scurte și mie-mi place acest scriitor de l-aș devora ca pe o cutie de înghețată și m-aș întrista când aș lua ultima lingură, că așa te întristezi când se termină ceva bun.
Părinți care-și caută cheile, chiloții și telecomenzile prin gunoi, pe după dulapuri sau chiar în WC. Îi cunoașteți? Sunteți unii dintre ei?
Simțiți bluza cum vă stă pe spate. Degetul mare, în pantof. Părul pe frunte. Verigheta pe deget. De când n-ați mai simțit verigheta pe deget?
Tudor (2 ani 2 luni) are un nou cuvânt preferat: Anglia. Cam de săptămâna trecută.
Pronunță destul de corect și îi place atât de mult, încât orice îl întrebi, de cele mai multe ori răspunde așa:
Fiindcă ați zis că vi se pare de ajutor acest tip de postări, sper să vă prindă bine biletele la această conferință din București. Ca de obicei, organizatorii ne oferă nouă 2 bilete full, noi împrăștiem vestea.
Mi-a scris cineva în seara asta despre ceva ce s-a întâmplat cu copilul ei, un episod după care s-a simțit vinovată și zicea ceva de genul că și-ar dori să fie o mamă-eroină ca mine sau ca alte bloggerițe ale căror nume nu le vom da.
