Parcul e grădina casei mele, asta fiindcă ies din bloc și în două secunde am pus piciorul în parc. Dacă fac pipi, intru în casă, dacă vreau să mă spăl pe mâini tot așa, dacă ne e foame, nu ne luăm pufuleți de la chioșc, dacă ne e frig, intrăm după o haină. Întotdeauna ne și întoarcem la loc, pur și simplu pentru că e atât de aproape unde stăm.
Am fost în vizită la o prietenă care a născut săptămâna trecută. Era ușor răvășită, s-a scuzat de dezastrul din casă, deși eu mi-aș fi făcut griji serioase dacă aș fi găsit-o cu manichiura făcută. Și nici măcar nu era dezastru, dar standardele mele nu se discută :p
La prima probă la rochia de mireasă, o întreb pe croitoreasă dacă o să o mai putem ajusta pe ici pe colo, prin punctele esențiale. Nu aveam de gând să mai cresc, ci doar să slăbesc. Mult și neapărat din talie, de pe brațe și din obraji. A început să râdă și, în loc să mi-o servească pe aia clasică ”dar de ce să mai slăbești, că you look great”, mi-a zis așa: că nicio grasă care și-a făcut rochie de mireasă nu și-a exprimat dorința că vrea să slăbească. Ce compliment reușit!
Și nu ne referim la bunicile care au nu unul, ci doi ochi de soacră, nici la cele pe care trebuie să le aștepți cu friptura caldă și casa lună. Ne referim la bunicile normale la cap și întregi la suflet.
Am o prietenă bună și fără copii, care mă critică în cel mai constructiv și sincer mod cu putință că prea m-am făcut o plângăcioasă de când sunt mamă. În sensul că prea scriu numai despre cât e de greu, de obositor, cât nu dorm și nu ies din pijamale, ba m-a rugat în mod expres să-mi scot cuvântul ăsta din vocabular, să-l șterg din vârful buricelor degetelor din dotare. Că vrea și ea copii într-o zi și tare și-ar dori să fie ocolită de asemenea detalii.
Încep prin a vă spune o poveste. Oricât de arogant sună, mi-am dat seama destul de devreme că foarte mulți oameni sunt foarte proști. Și că, oricât de bine aș înțelege cu capul lucrul ăsta, felul în care totuși prostia lor mă afectează pe mine e ceva mai departe de controlul meu. Exemplu.
