Între mirajul lucratului de acasă și mitul de a fi propriul tău șef

Putem spune că în ultimul an, am lucrat de acasă. Deși sunt medic dentist de profesie, bebelușul meu nu are încă doi ani, am avut posibilitatea de a nu mă întoarce mai devreme la cabinet și am putut lucra printre picățele și am putut câștiga bani de-acasă. Fiindcă acum 10 ani mi-am făcut blog, acum vreun an și jumătate am reînceput să scriu mai regulat, dintr-o puternică sete de oameni (veneam după aproape 5 ani de UK), îmi doream socializare fix cum o floare neudată își dorește apă, așa m-am înfipt în scris, în postat, în toată magia asta care înseamnă blog. N-am făcut-o pentru bani, cred că cei care veniți mai des pe aici simțiți asta. 

Trag linie la final de an și rezultatele sunt spectaculoase. Blogul a crescut într-un mod impresionant, rezultatele în cifre sunt peste obiectivele mele setate. Dacă în februarie îi spuneam Monicăi Jitariuc la cursul de social media că îmi propun ca anul ăsta să cresc pagina de facebook cu 5000 de like-uri, am atins acest număr și l-am depășit în mai puțin timp decât mi-aș fi imaginat. Dacă am intrat în 2017 cu ceva peste 10.000 de like-uri, termin anul cu peste 31.000 la pagina blogului. Traficul a crescut și el cu peste 100% față de cât era, să zicem, în decembrie 2016. Și sunteți mulți care intrați aici direct, fără facebook sau google. Vă văd în like-urile și comentariile pe care le lăsați la articole înainte ca eu să le postez pe facebook.

Așadar, putem spune că acest an de zile l-am lucrat de acasă, deși niciodată nu am tratat activitatea mea ca pe un job. Și vă spun că asta vine cu avantaje și dezavantaje.

Avantajele sunt

• că nu am oră fixă la care să mă trezesc, că nu am oră fixă la care să fiu undeva, că pot tărăgăna diminețile până la prânz în pat cu puiul meu și că de multe ori chiar fac asta.
• că nu simt presiunea de a livra ceva. Nu simt o responsabilitate (oricum, nici pomeneală față de ce responabilitate am în cabinet), deci înțelegeți că vreau să zic. M-am străduit să păstrez un discurs echilibrat, deși să nu credeți că-s așa zen tot timpul, m-am străduit să scriu și despre bune și despre rele, tocmai fiindcă știu că am o responsabilitate ca nimeni să nu plece de aici supărat. Sau prost informat, nu mai zic. Așa că, dacă n-am chef de scris, nu scriu. Doar că fix libertatea asta îmi face de foarte multe ori chef de scris. Normal, sunt zile în care nu am timp sau nu am inspirație și atunci public din spate. Miercurea trecută, de exemplu, am scris 3 texte în 40 de minute. A fost așa, o vizită-fulger a doamnei Inspirație, care m-a și prins într-un moment bun, la cafea.
• că îmi pot face programul cum vreau și chiar mi-l fac în felul ăsta. Nu am multe întâlniri, contracte de semnat sau interviuri de dat, căci nu sunt chiar Madonna :))) Deci cele 2-3 chestii importante din săptămână pot ține cont, de cele mai multe ori, de programul copilului meu.
• Nu am fost niciodată despărțiți mai mult de câteva ore -recordul a fost de 16, atunci când am filmat pentru Loncolor. Când a venit mama de la Sibiu să stea cu Tudor. Și a fost, oricum, o  excepție. Iar ca să înțelegeți cât de mult ”îmi place” să fiu departe de el, imaginați-vă că port la mine un cronometru împărțit la doi, pe piept. Chiar în clipul despre care vorbeam, dacă l-ați văzut, poate ați observat că port un sacou peste maieu. La o petrecere în casă?! Doar că eram de atâtea ore plecată, încât sânii îmi plesneau, iar maieul mi se ridica dacă mă mișcam. Noroc că-i super chic sacoul! 😛
• că pot lucra din pijama, din pat, din bucătărie.

Dezavantajele sunt

• că nu am oră fixă la care să mă trezesc, că nu am oră fixă la care să fiu undeva :p Parcă e totuși haotic lucratul ăsta, iar lipsa programului nu e ușor de gestionat pentru un dezordonat ca mine. Știți care e consecința? Că sunt tot timpul conectată. Deși nu stau non-stop cu ochii lipiți de ecran, mintea mea adesea zboară. Ceea ce nu mai e deloc un avantaj.
• că nu am respectul celor din jur pentru munca mea ca atunci când plecam de acasă. ”Iar stai pe facebook?” ”Las-o pe mami, că se joacă pe calculator.” Că astea sunt reacțiile familiei mele de medici. Mama mi-a zis odată că ea crede că nici să am un job de 8 ore nu mi-ar ajunge să stau pe net. Surpriza a fost când am intrat să văd cât îmi arată telefonul (știți că putem vedea la partea de baterie, cât la sută se consumă, în câte minute și pe ce) și aveam sub o oră de stat pe facebook, mail și mess împreună.
• Că, deși stau acasă și lucrez, tot eu trebuie să mă ocup de următoarele: aprovizionare, curățenie (parțial, că avem o doamnă care ne ajută de 2 ori pe lună, ceea ce e total insuficient), pregătit mâncare, dat de mâncare, strâns după mâncare. Până ajunge soțul meu seara acasă, eu am pus și strâns masa sigur de 2 ori. Uneori chiar de 3. Mai nou, bag zilnic vase la mașină, uneori bagă și domnul soț.
• Că împing deadline-urile peste limită, fiindcă eu cumva mereu pot face rost de timp. Dacă știu că mâine dimineață musai să fie trimis un text, iar eu nici nu m-am gândit ce aș putea scrie, am o noapte întreagă la dispoziție să mă ocup. Ador să lucrez noaptea, doar că apoi urăsc viața dimineața și mă jur că n-o să mai fac asta niciodată, exact ca toți petrecăreții mincinoși, după o beție cinstită.
• Că, în timp, se adună oboseala și ia forma unor saci pe la ochi, se adună și orele pe care le petreci cu laptop-ul în loc să le stai cu bărbatul, că am des senzația că tot spațiul din capul meu e ocupat.

Nu oricine poate să fie propriul său șef

Știu, mulți poate vă imaginați, a, ce mișto, să ai blog și să faci bani de-acasă! Da, absolut, e foarte mișto, că de asta aleg să și fac asta. Stau cu copilul meu, care e cel mai important. Dimineața ieșim în parc, mesele noastre sunt împreună, petrecem mult timp prețios amândoi. Dar e și obositor, să știți. Unele texte sunt grele, pe unele le scriu deși nu le voi publica niciodată, altele stau săptămâni întregi și mă gândesc oare pe cine ar putea răni ele. Din familia mea și dintre cunoscuți. Nu întotdeauna iau cele mai bune decizii, se întâmplă și să-mi dau seama când e prea târziu. Alteori, îmi vine să plâng când văd că e ora 10, Tudor nu a adormit, iar eu mai am de pus o subtitrare la un clip. Care clip nu durează mai mult de 3 minute, dar să-l editez îmi ia vreo 2 ore de nedormit.

Nu știu frică de nimeni, nu știu niciun respect. E foarte diferit să ai de dat socoteală domului Cutare sau să răspunzi în fața ta. Te ții mult mai ușor de o promisiune când ea este făcută altcuiva, e mult mai greu să fii serios față de tine.

Pe de altă parte, viața mea de acum este un vis frumos. Eu sunt căpitanul și simt că pot oricând să mă opresc în loc. Fiecare zi mi se pare o alegere. Și chiar aleg să fac chestii diferite. Fiecare cafea și cu cine o beau. Am reguli noi: Vorbesc mult mai puțin la telefon, fiindcă vreau să stau cât mai mult cu copilul. Îmi pare rău, dar this is it. Cel mai tare are de suferit mama. Dar tot ea e prima care apreciază așa ceva. Petrec mult timp în aer liber, ceea ce foarte rar mi se întâmpla.

Uneori îmi doresc să am un birou ori un cabinet, să știu că mă îmbrac să plec spre acolo, că am o oră, la care închid totul și salut! Îi admir mult pe acei oameni care pun așa o barieră clară între munca lor și viața personală. Mie îmi este destul de greu mai ales fiindcă totul a pornit de la o pasiune, care încă a rămas așa: pasiune. Habar n-am dacă un birou m-ar ajuta în sensul ăsta, fiindcă eu tot aceeași aș fi.

Dar sfatul meu e că oriunde ați lucra și pe oricine ați vrea să impresionați, nu dați Timp extra pe oricât de mulți bani. Știți, bani o să mai faceți, dar duminici nu vă poate da nimeni înapoi.

foto Shutterstock