De ce nu m-am împrietenit cu nicio mămică din parc

Parcul e grădina casei mele, asta fiindcă ies din bloc și în două secunde am pus piciorul în parc. Dacă fac pipi, intru în casă, dacă vreau să mă spăl pe mâini tot așa, dacă ne e foame, nu ne luăm pufuleți de la chioșc, dacă ne e frig, intrăm după o haină. Întotdeauna ne și întoarcem la loc, pur și simplu pentru că e atât de aproape unde stăm.

Cu toate astea, deși de 2 ani și jumătate știu aleile pe de rost, fiecare groapă și pe unde s-o ocolesc de pe vremea când împingeam un cărucior, deși cunosc programul de masă și consiliu al gâștelor din ogradă (doar cu țânțarii nu m-am împrietenit), cu prea multe mămici din parc nu am vorbit. Sunt fix două doamne pe care le știu după față și cu care mă salut când ne petrecem pe alei.

Ceea ce se întâmplă din ce în ce mai rar, fiindcă ele s-au întors probabil la muncă, iar copiii lor sunt pe la vreo creșă acum. Abia recent mi-am dat seama că sunt așa o anti-socială. Ies în parc și mă joc doar cu copii, cel mai mult cu al meu, cel adus de-acasă. Că așa-i frumos, fiecare cu jucăria lui.

Nu e ceva ce am făcut intenționat, nu e ca și când mi-am propus această aroganță. Pur și simplu așa s-a întâmplat. Pentru mine, ca să fiu prietenă cu tine, nu e suficient să fi născut amândouă câte un copil în aproximativ același timp. Poate și veverițele din pădure au produs ceva de valoare într-o perioadă similară, ceea ce nu ne face prietene automat.

Apoi, când ies în parc, atenția mea e cât se poate asupra copilului. Adică, nu mă duc în parc să îmi bârfesc soțul, nici pe-al meu, nici pe-al altei femei. Nu mă duc în parc să țin evidența populației, aici intrând care copil cu ce greutate s-a născut, cât a pierdut, cum a recuperat. Nici câți centimetri are bebelușul în femur sau maică-sa în talie. Am destui centimetri ai mei de jur împrejur, deci nu mă judecați prea tare 🙂

În schimb, mi-am dat întâlniri în parc cu prietenele mele. Nu am putut vorbi mare lucru, nu vă imaginați cafele. Dar măcar am avut acea iluzie că am schimbat o vorbă și cu un alt adult în afară de casierul de la Mega. Că știți cum e, deși eu am mare noroc că vă am aici, pe voi.

Uneori venea Irina pe la mine și, la un moment dat, chiar ne-am găsit un loc secret, o bancă ferită, unde nu se dădea nimeni pe biciclete, nu zburau mingi de fotbal în șut, nu lătrau câini, nu mirosea a caca. Ba, dacă-mi amintesc bine, cineva dintre noi a și mâncat un fruct copt de pe jos, dar nu mai țin minte dacă era un adult sau un copil sau al cui copil, de oboseală. Cert e că nimeni n-a pățit nimic.

Alteori venea Gabi pe la noi, deși o bănuiesc că îi plăcea mai mult Quesadilla de la Călinescu, fiindcă s-a întâmplat nu de puține ori să comandăm doar așa să fie, în caz de ceva. Și a fost cazul, că cica Quesadilla aia e faimoasă și delicioasă. Dar, mai ales, făcută de altcineva, ceea ce două mame hămesite apreciază la orice oră din zi. După ce-am început amândouă diversificarea s-a mai complicat programul un pic, plus că nu puteai întotdeauna să ieși cu spanac în păr, din casă.

În momentul în care copiii au început să meargă, s-a complicat întâlnitul ăsta destul de mult. Fiindcă nu prea ai cum schimba altceva în afară de ocheade, când ai un mic explorator de supravegheat. Cel mai dificil mi se pare să eviți coliziunile cu alți copii care se dau în leagăne. E greu să calculezi distanțe și să anticipezi accidente când tu nu ai nici doi ani, înțeleg.

Și m-am mai împrietenit cu două vecine, care deși se joacă în același parc, nu acolo s-au văzut cel mai mult cu mine. Știți ce interese ne-au împreunat? Blogurile. După care ne-am tot întâlnit și nici n-am mai adus vorba de online.

De asta zic, nu prea știu cum e cu mămicile din parc. Deși, din afară, mi-ar plăcea și mie să fac parte din gașcă măcar un pic 🙂

foto Unsplash