Poate ați auzit că a vuit internetul pe tema unui articol apărut recent, care explică printre link-uri la studii științifice scoase din context că, țineți-vă bine, cancerul la sân se vindecă dacă îl lași în pace și că mamografiile în sine sunt ceva extrem de periculos.
Introducere în atmosferă: am născut în Anglia cu o moașă la început, am terminat cu anesteziști și chirurgi în sala de operație. Toată sarcina mi-a fost urmărită de moașă (despre cum e o sarcină urmărită în Anglia am scris aici. Despre cum e o naștere în Anglia, am scris aici.)
Nu îi mai țin minte chipul. Știu doar că avea păr blond și lung și că era tânără. Dubios de tânără, dacă e să fiu sinceră. Îi aud însă și acum glasul, parcă avea clopoței care anunțau o mare sărbătoare.
Pentru cine a deschis mai târziu televizoarele, aflați cu autoarea acestui blog nu e doar blondă, ci și medic stomatolog cu aproape 5 ani experiență în Anglia. Am lucrat acolo după niște protocoale, nu după păreri personale. Am fost șocată când am început să merg la cursuri, să pun întrebări și să primesc răspunsuri citate din diverse articole sau trimiteri la studii științifice. Era enervant. Cum adică, nimeni nu mai are părere personală aici? Păi nu, în științele exacte, nu prea e loc de chestii personale sau dezbateri. Ne batem cu pumnii în articole științifice și urmăm toți aceleași protocoale. Putem lua orice decizie clinică, desigur, însă întotdeauna trebuie să avem justificare.
Înainte de a rămâne însărcinată, m-am documentat pe tema radiaţiilor încasate de femeie în timpului zborului cu avionul şi eventualele riscuri asupra unei sarcini. (În timpul zborurilor la altitudini înalte, radiaţiile sunt mai puternice decât cele de la nivelul solului.)
Întotdeauna mi-am certat pacienţii ai căror copii sugeau degetul ori suzeta, la vârste înaintate, adică după 3 ani. Celor cu copii mai mici, le sugeram cam indiferent de cât de mai mici erau copiii, să înceapă încet-încet demersurile pentru stoparea acestui obicei vicios. Îi sfătuiam să citească puţin despre metode de dezvăţare, încât să nu fie ceva traumatizant pentru copil. Îi avertizam că se lasă cu plâns. Dar le explicam că e în interesul copilului şi că puterea e în mâna lor. Îi speriam bine (le spuneam că pericolul nu e numai că se strâmbă dinţii, pe ăia îi putem îndrepta cu sârme, dar se strâmbă oasele, care nu se mai corectează apoi decât –Doamne fereşte- cu operaţie. Cine vrea să-i dea malformaţii copilului său?! )
He cries, it breaks your heart, you carry on.
Cu bucurie, am constatat că e o practică uzuală în maternitatea unde am născut. Mă documentasem înainte pe subiect şi am citit despre riscurile şi beneficiile acesteia.
Ştiţi cum, în toate filmele arată: se naşte copilul şi, pac, sari cu clamparea cordonului ombilicat şi tăierea lui. Ei bine, cele mai recente studii recomandă o perioadă de aşteptare de până la 1-3 minute, într-o sarcină sănătoasă, unde bebeluşul nu prezintă alte riscuri.
