Despre nevoia de moașe în România și May Williams, cea blândă și bună

Introducere în atmosferă: am născut în Anglia cu o moașă la început, am terminat cu anesteziști și chirurgi în sala de operație. Toată sarcina mi-a fost urmărită de moașă (despre cum e o sarcină urmărită în Anglia am scris aici. Despre cum e o naștere în Anglia, am scris aici.)

Nu îi mai țin minte chipul. Știu doar că avea păr blond și lung și că era tânără. Dubios de tânără, dacă e să fiu sinceră. Îi aud însă și acum glasul, parcă avea clopoței care anunțau o mare sărbătoare.

Când am ajuns în salonul ei, adică al meu, încă mă țineam pe picioare, aveam contracții regulate, dar durere mică, încă glumeam și vorbeam mult. Știam că nu mai e foarte mult și o să nasc. Voiam să se întâmple cât mai rapid, cât mai cu moașă, voiam să îi spun ce-i cel mai important pentru mine:

COPILUL.

Și, fiindcă o vedeam pentru prima oară, nu aveam un plan de naștere printat (însă îl aveam bine în capul meu), voiam ca ea să-mi cunoască toate dorințele, să facă tot ce știe ea mai bine, să nu se simtă nicicum că e cu mari doctori acolo prezenți (în fișa mea scria cu ce mă ocup și eu și soțul, plus că pe el jumătate dintre asistente deja îl recunoscuseră). A răspuns la glume și la întrebări cu calm și căldură. Asta am simțit. Că nu e acolo ca la un job, că nu sunt a 5-a ei pacientă din ziua respectivă. Mi-a zis că doar de mine va avea grijă până când voi avea nevoie. Că stă până la final.

Avea 36 de ani și 3 copii acasă. Ne-a povestit că e greu, că gărzile sunt lungi și niciodată nu doarme. Că e solicitant jobul ăsta al ei și fizic și psihic. Dar că îi place mult, că nu se imaginează făcând nimic altceva. Fusese în Cuba (oare?) la ceva fără legătură cu nașterile și a ajuns să fie moașă pentru femeile de acolo fiindcă era cel mai apropiat om cu măcar ceva cunoștințe medicale de pe o rază foarte mare de kilometri. Bine, ea o fi zis mile. Și atunci și-a dat seama că îi place mult, că asta e misiunea ei pe pământ.

Mi-a montat monitoare wireless, când a văzut că vreau să mă mișc cât mai mult. Le-a adus apă și ceai soțului meu și mamei mele. Apoi s-a terminat vremea glumelor și vorbitului pentru mine. Începuseră chinurile cele mari. (M-am hotărât: nu o să scriu despre nașterea fiului meu pe de-a-ntregul. Nu pot mai mult decât atât, e o experiență încă vie și  dureroasă, vreau să o uit, să nu o alimentez, să mă bucur doar de faptul că s-a întâmplat și c-a trecut cu bine. La mine s-a început cu naștere naturală și s-a finalizat cu cezariană de urgență. Nu urgență de alergat pe coridoare, dar nici o urgență nu e distractivă când e vorba de copilul tău încă aflat în tine. Mie mi-a fost o frică pentru puiul meu cum nu mi-a fost niciodată pentru mine. Așa că, o să mai scap frânturi, pe ici pe colo, în ritmul meu și-al inimii mele. Sunt lucruri pe care nu le-am zis nimănui, nici n-ar avea rost să le zic. Și apoi sunt trăiri personale, nu aș vrea să plece nimeni speriat de aici. Țineți minte, orice-ați citi, că fiecare naștere e diferită, fiecare om percepe altfel durerea, bucuria, momentul. Nu ne comparăm nașterile, țîțele, copiii.)

May Williams. Așa o chema. Am ținut minte, fiindcă am vrut să o găsesc pe facebook să-i mai mulțumesc o dată. Deși, sunt sigură că mi-ar fi spus ”doar îmi făceam datoria”. Această May Williams a stat lângă mine cam de pe la ora2 până pe la 5 când m-au băgat în sală. M-a monitorizat non-stop, la 15 minute își nota în caiet evoluția mea. Când imploram după epidurală, a mers și-a pândit anestezista care era într-o operație și trebuia să intre în următoarea, s-o aducă la mine o fugă. Că fiecare minut conta. Mă încuraja discret și eficient, nu ziceai că-s la peluză, dar nici nu ziceai că se gândește la care-i drumul mai scurt către casă. Când mi-a pus cateterul pentru anestezie, m-a așezat pe marginea patului și a venit să mă țină de mână. Ea. Nu bărbatu-meu, nu maică-mea. E adevărat ce se spune că, în momente din astea, e bun ajutorul unei alte persoane din familie. A unei alte femei, care a trecut prin asta, știe cum să te încurajeze și e suficient de puternică să nu se piardă cu firea. Oricât i-aș fi pregătit pe soț și pe mama pentru ce urmează și pentru ei să mă vadă în anumite situații, nu a fost de ajuns. Prezența acestei femei acolo a contat mult. Era și o autoritate în fața mea și un sprijin în momentele alea.

M-a luat de mână și m-a rugat să anunț dacă vine contracția. Că anestezista încearcă să prindă momentul dintre contracții ca să înfigă acul în coloana mea și că ar fi bine să stau nemișcată. La naiba, nemișcată când mă durea să crăp, iar cineva umbla cu un ac pe lângă măduva mea, știți, exact pe-acolo pe unde trec niște nervi de care-ai mai avea nevoie și după acest episod și mulți ani de-atunci înainte.

Mi-a dat mâna și a zis să o strâng când vine contracția. Glumești, nu? Eu abia puteam să clipesc, ce strâns de mână. I-am făcut semn din priviri, era tot ce mai puteam face. M-a înțeles fără cuvinte, doar că, normal, până să termine de montat cateterul miraculos, a mai venit o contracție. Mi-a spus că n-avem ce face, mergem înainte, e important să stau nemișcată și s-o strâng de mână. Că trece. Nu vă spun ce-am simțit, ce-am gândit, e suficient și doar să vă imaginați scena ca un observator extern. Cert e că a avut dreptate: am stat cum mi-a cerut și a trecut durerea.

Atunci când a fost cazul, a chemat medicul. A și alergat pe coridoare. M-a consultat cu eleganță și mi-a explicat în fiecare moment ce se întâmplă. Când a fost din nou cazul, a chemat alt medic. N-o fi fost ea mulțumită de decizia primului, n-o să știu niciodată. La un moment dat, mi-a spus: acum să nu te sperii, vor intra mulți oameni dintr-o dată în salon. Am apăsat butonul de urgență.

Nu, nici nu m-am speriat când i-am văzut pe ăia cum dau buzna peste mine grămadă, de ziceai că e o scenă dintr-un film prost regizat. Lucrurile trebuia să se întâmple altfel. Am admirat felul în care colabora cu medicii, care adesea au întrebat-o ce părere are. Mai așteptăm? Mai încercăm? În fond, ea era cu mine de niște ore, ea cunoștea evoluția mai bine ca oricine.

Nu vreau forceps și nici ventuză, i-am spus. Prefer cezariană, doar să nu așteptăm până e prea târziu. Nu te las să bagi forcepsul în mine, e exclus, îi spuneam. Prefer cezariana.

Nu mai știu când am văzut-o ultima dată, probabil înainte de a merge în sală. Știu că am rugat-o să aibă grijă de mama mea, că soțul urma să mă-nsoțească 🙂 Îmi amintesc doar că, în sală, cineva a zis că May a cerut un consult pediatru sau neonatolog imediat după naștere și cred că ea a fost cea care l-a luat pe Tudor cel nou-născut prima dată în brațe. Vedeți, și asta mă doare într-un fel.


avem nevoie de moase

Acest articol a fost scris în sprijinul mișcării ”Avem nevoie de moașe”, un proiect inițiat de Irina Popescu (moașă) și Alexandra Dincă (cu master în antropologie pe tema nașterilor în România, precum și mamă și foarte bună scriitoare – citiți acest text impresionant din DoR). Ele susțin că am reuși să creștem supraviețuirea la naștere, mai ales în mediul rural, dacă am axa îngrijirea medicală a gravidei pe un sistem de moașe, asemănător celui din Anglia:

 "Solicităm prin această petiție implementarea unei strategii naționale de îngijire a mamei si a nou nascutului bazată pe moașe, conform legislației europene pe care România a adoptat-o în 2005, strategie care va reduce pe termen lung rata cezarienei, rata sarcinilor neurmarite, a sarcinilor la adolescente, a mortalității materne și infantile, va crește rata alăptarii și va îmbunătăți sănătatea populației în general."

Am nascut cu moașă, iar experienta a fost minunata. M-a monitorizat in timpul sarcinii, a avut răbdare ca travaliul sa se declanseze de la sine si a vegheat discret, si foarte profesionist, toata nasterea. Am nascut intr-o poziție gravitationala, asa cum am simtit in acel moment. Cu perineul intact, iar recuperarea a fost foarte rapida si usoara. Copilul mi-a fost pus pe piept imediat dupa nastere si a rămas la sânul meu atât cat a dorit. Apoi alaptarea a decurs firesc. Sunt însărcinată cu al treilea copil, pe care il voi naște tot cu o moașă. -comentariu lăsat aici

Așadar, argumentul uman vi l-am adus. Am citit despre multe experiențe frumoase ale femeilor care au fost asistate la naștere de moașe. Vă invit să o căutați pe Ina May Guskin pe youtube, o moașă autoare de cărți celebre. Eu am citit ghidul de alăptat scris de ea, a fost Jack Newman-ul meu 🙂

Am semnat aceasta petitie deoarece am nascut natural si fara epidurala in Germania, cu moasa. Iar moasa cu care am facut cursul penatal mi-a dat încredere in mine ca pot, deoarece femeile, in general, sunt facute sa poata si totul tine de cum e pregătit psihicul.

Tatal meu, ginecolog fiind, mi-a recomandat insistent sa nasc prin cezariana (de care mie mi-e frica) deoarece cica sunt ingusta in bazin ….doctorita mea ginecoloaga m-a linistit ca nu sunt îngustă :))

Respect moaselor care arata resprect pacientelor!                                     – comentariu lăsat aici

 

Cum era mai demult, zice mama mea. Adică, moașa să degreveze medicii de familie în cazul sarcinilor fără risc și pe ginecologi/obstetricieni, în cazul nașterilor. Unde mai pui că o naștere vaginală nemedicalizată nu necesită prezența nici unui fel de medic. Orice altceva este o irosire de resurse. Deci, iată și argumentul financiar: timpul unei moașe, precum și pregătirea ei costă considerabil mai puțin. Normal că e bine să avem un medic echipat, pregătit să intervină în caz de Doamne-feri, dar una e să ai un medic pe stand-by și alta e să ai un medic activ pentru fiecare gravidă.

Am stat de vorbă cu doamna doctor Dorina Siminel (o știți ca fiind mama mea, bunica cu bundiță ori medicul dumneavoastră de familie), care a zis că ar fi o idee grozavă! Adică, un medic recunoaște priceperea și pregătirea unei moașe adevărate. Mama zice că ar ajuta foarte mult ca gravida să fie urmărită inițial de o moașă, îndrumată, sfătuită. Doar că nu vede cum s-ar soluționa acest lucru din punct de vedere financiar. Dacă medicii de familie ar subcontracta aceste moașe, ar trebui să le plătească ei – ceea ce nu și-ar permite, din start. Dacă statul ar plăti aceste moașe separat, ar trebui să mai scoată niște bani din buzunar, ceea ce ar fi minunat. Dar aproape la fel de nerealizat.

Cert e că mie mi se pare absurd să mergi la medic să te cântărești. Tu, ca gravidă. Păi ce, n-ai cântar acasă? Ori să mergi la medic să-ți ia tensiunea. Vorba ‘ceea, sunt aparate care știu singure să facă asta pentru tine. Ideea e că aceste măsurători simple, dar foarte importante nu necesită un medic. De fiecare dată când mergeam la moașă la control, îmi măsura presiunea arterială, îmi verifica urina, măsura burta și asculta bătăile inimii bebelușului. Plus, mă întreba ce fac, cum mă simt, ce întrebări au răsărit. De cântărit, m-a cântărit o singură dată și, de fiecare dată când a trebuit recoltat sânge pentru analizele standard, tot moașa s-a ocupat. Ca să nu mai zic că, în sarcină, cea care mă urmărea a venit și acasă de câteva ori, ca să-mi fie mai ușor cu liberele de la cabinet.

După experiența mea personală fericită cu moașele englezești, sprijin această inițiativă. Mi-aș dori să văd un sistem asemănător implementat și la noi, așa că eu am semnat petiția aici. Vă invit și pe dumneavoastră să o citiți și semnați, fiindcă, da, avem nevoie de moașe în România!

imagine via Shutterstock, moașă măsurând burta unei gravide

Dacă doriți să aflați când scriu, vă invit să urmăriți pagina de facebook a blondelor.

Articolul anterior

3 link-uri utile pentru părinți

Articolul următor

Iubesc orașul când se mută la mare

10 Comentarii

  1. andra

    eu urmaresc cu sufletul la gura serialele the midwife si love child; exact despre asta e vorba in primul despre importanta moaselor in Anglia. Ohhh ce nevoie am avea si noi in Romania de asa ceva, femei blande si calde dispuse sa fie cu tine in cel mai important moment al vietii tale.

    0
  2. Ei, mai exista si exceptii de la blande si calde, am eu o prietena care a nascut in Anglia si abia a asteptat sa se schimbe tura si moasa 🙂 dar e normal, stii cum e cu uscaturile.
    Insa, ar fi minunat sa se intample asta si in Romania, cred ca am avea cu totii de castigat.

    2+
  3. ECARULAN

    Si moasele olandeze tot cam asa.
    Cel putin din experienta mea (poate ca in orase mai mici/sate nu e asa) poti sa nasti cu moasa care iti supravegheaza sarcina (daca e o sarcina fara probleme), deci poate sa fie cineva bland si cald de la inceput pana la sfarsit.

    0
    • Femeile acestea sunt foarte bine pregatite, pentru ca ele doar asta fac, zi de zi. Sunt brici pe bucatica lor! Ar fi pacat sa nu folosim asta in avantajul societatii. Cu atat mai mult, la sate.

      0
  4. Carmen

    Cunosc pe cineva care a născut cu moașe (da, două) după sarcini urmărite tot de ele, dar acasă. In România. Tot ok.
    Am născut cu moașă dar la spital, tot în țară, la expulzie a asistat și medicul deși sincer, n-ar fi fost neapărată prezența lui în condiții normale (nu vreau să spun acum ce a fost). Era moașă de 37 ani, calmă, blândă, bună, inspira încredere. Nici n-a plecat acasă până n-am născut deși i se terminase tura. A avut grijă de mine mai mult de 12 ore, de soțul și de sora mea care deși medic, în condițiile date…avea nevoie de sprijin și ea.
    In sfârșit, mă gândesc foarte des la ea cu recunoștință și drag.Vorbele pe care mi le-a spus când pleca acasă mi-au dat putere și m-au îndemnat să merg mai departe. Am căutat-o apoi să îi dau vești bune, se pensionase cu o zi înainte și surprinzător, nu am mai reușit să o găsesc.
    Știu că în România este școală / facultate de moașe de când s-a înscris blonda mea la facultate, chiar se înscriau multe fete/femei de vârste diferite.

    Ei, acum legat de venirea Broscuțului. Miruna noastră :” stați pe aproape, presimt că urmează ceva”. Stau, aștept, o fi venit cu siguranță omulețul dar unde-i blonda? De ce nu scrie o silabă??? Ok, este perioada de început și acomodare,nesomn,etc. Nimic! Nici nu știam ce să mai cred când ai apărut comentând la Ioana și te-a întrebat și ea dacă ai născut. Daaa, de mult, zice a noastră blondă. Amin, sister, mi-ai dat ceva gânduri.

    4+
    • păi cum, s-a pensionat la 37 de ani? Ori nu am înțeles eu bine, nu mai dorm de luni ca lumea și nici din casă n-am ieșit. Deci yey me!
      Legat de scris, aveam planuri mari de scrieri multe în concediul ăla prenatal, doar că apoi a venit mama la noi și mi-a dat toate planurile peste cap: ne plimbam toată ziua ca nebunele pe străzi, prin grădina botanică, beam cafele și ceaiuri, știam rafturile magazinelor preferate pe de rost. Ajungeam acasă seara și eram praf, mergem câte 6,7 km/zi. Pentru mine sunt foarte mulți. În fine, a fost o perioadă minunată, pe care am trăit-o foarte intens și foarte offline. But I am back in business și mă bucur că cineva s-a mai gândit la mine! 😉

      0
  5. Daniela

    Eu am nascut la Sanador cu o moasa pe nume Cristina care a stat alaturi de mine 12 ore cat a durat travaliu, cat si in sala de nasteri. O moasa extraordinara care imi spunea ca tocmai renuntase la pozitia de sefa pentru a fi alaturi de paciente. M-am simțit cea mai norocoasa sa o am alaturi. Datorita ei si medicului experienta nasterii naturale a fost una foarte placuta!

    2+

Leave a Reply

© 2007-2016 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 101 queries in 0.185 s