Şi cel mai fain eveniment la care am fost până acum, iar eu merg la multe evenimente, credeţi-mă.

Iar dacă vreun PR citeşte acest post, să ia aminte: ingredientul care asigură succesul unei asemenea întâlniri e JOCUL. Puneţi oamenii la joc. Ăştia de la Puma ne-au dau tenişi de pânză şi tricouri albe, plus o droaie de spray-uri cu vopsea, să le personalizăm după  pofta inimii şi limitele imaginaţiei. Ce-a ieşit din capu-mi blond, vedeţi pe facebook. (Perechea de adidaşi Puma are pe un picior un el, pe celălalt o ea, care trebuie apreciaţi mai mult conceptual decât material. Mi s-a părut drăguţ să-i pun acolo. Chiar dacă separat, cumva mereu împreună şi în aceeaşi direcţie. Cam asta contează, nu-i aşa?)

Şi mi-am tras tricou, pe care mi-l doresc demult. Abia aştept să vină vara ca să-l port. I-am cunoscut pe Tiberiu Lovin şi pe Andi Moisescu (care, apropo, şi-a anunţat public retragerea din lumea modei :P)

p.s. Eu am dormit tot weekend-ul, n-am învăţat nimic. Mai nou, funcţionez în sistem 5+2. Adică, 5 zile alerg ca o hăbăucă şi 2 le dorm full. Mă mai trezesc până la baie şi singura cu care povestesc e vânzătoarea de la non-stop. Că tre’ să cumpăr apă, ca să am ce duce la baie.

În rest, toate bune. Sper că şi voi v-aţi hodinit în weekend. Sau că aţi fost mai harnici decât mine.

Fiindcă sunt singurele persoane pe care poţi cu adevărat da vina când ceva merge greşit. Fiindcă sunt cele mai în măsură persoane la care să întrebi ca să te asiguri ca asta nu se va întâmpla. Să meargă ceva greşit. În concepţia mea, modelul lumii ideale, a unei societăţi perfecte se compune din specialişti.
Dacă mă doare degetul mic de la piciorul stâng, mă duc la specialistul în degetul mic de la piciorul stâng. Da’ ăla, domne, să fie atâta de specialist, încât să mă repare îndată. Dacă mă doare urechea dreaptă să mă duc la orl-istul de dreapta, înţelegeţi ideea. Nu ştiu cum ar fi cu stomatologii în cazul ăsta, că şi acolo, chiar dacă e o singură gură, există 4 cadrane. În fine..
Nu fac parte din acea categorie de persoane care vede inutil a consulta specialişti a căror muncă teoretic o poţi presta şi singur. De genul: stilişti vestimentari, designeri de interior, hairstilişti, etc. Fac parte doar din acea categorie de persoane care se zgârcesc să facă asta. Cred că e Ardealul din mine.
Însă există situaţii în care mi-aş dori să am pe cineva care să-şi bată capul în locul meu. (În “the 4hours work week” tocmai am ajuns să citesc faza cu asistentul personal pe care şeful îl punea şi să se enerveze în locul lui. Mie mi-ar trebui un sclav din ăsta care să obosească în locul meu. Şi de restul mă ocup eu!)
Şi exemplul cel mai bun, de la care am şi pornit scrierea acestui articol, este brokerul. Când vrei, domne, să faci o treabă cu banii tăi. Să îi investeşti, să îi economiseşti, să îi cerşeşti. Ştiţi câtă muncă e să alergi pe la toate băncile, să aduni oferte, apoi să încerci să le înţelegi şi ulterior, când ai reuşit, să nu te poţi hotărî? E ca şi când ai merge la doctor, dar te-ai apuca înainte de învăţat medicina. Cam asta e.
Ce poate face brokerul pentru tine? Judeca. El poate judeca. Şi îţi poate prezenta problema pe toate feţele ei. Îţi poate face simulări. Însă, în final, alegerea îţi aparţine.

Singura chestie care am înţeles că trebuie verificată e felul în care brokerul e plătit: de instituţia care acordă creditul sau în funcţie de câte credite acordă? Ca să nu fie tentat să „sugereze” anumite direcţii… În rest, serviciul acesta de consultanţă e absolut gratuit, indiferent dacă accesezi creditul pintr-un broker de credite sau prin instituţia bancară. Dar mai multe detalii aflăm în lecţia de astăzi, la ora 5 pe şcoaladebani.ro .

Concursul expiră luni, 21 noiembrie, deci să-i dăm bice, zic! În dreapta, în sidebar, e widget-ul unde mă puteţi vota. Zilele trecute am urcat la un moment dat pe locul 2, ceea ce era foarte aproape de primul!!! Deja simt mirosul victoriei. Please, help! Să facem blondele vedete!

Fiecare iubit de-al meu a fost mai grozav decât cel de dinaintea lui. Şi n-am dat numai de nenorociţi, c-am luat un start destul de bun, între noi fie vorba. (El avea ochi albaştri şi păr creţ.) În fond, asta e legea progresului, nu-i aşa? Fiecare din cei care m-au iubit, m-a îmbogăţit cu ceva, m-a învăţat Lucruri despre mine şi mi-a arătat lumea altfel decât se vedea de la un metru şi-un zâmbet ale mele. Atât de frumoasă am ieşit din fiecare poveste, încât adesea sunt tentată să-mi doresc mai repede pe următoarea. Să mă vedeţi la 30 de ani!

Ştiţi cum e: la început, tot proaspătul iubit/iubită pare senzaţional. Fără păr în nas şi obiceiuri proaste la restaurant. Ba unii mai zic şi noapte bună. După o vreme, începi să te obişnuieşti cu senzaţionalul, chiar dacă el suferă nişte modificări prin punctele esenţiale… Începe să nu-ţi mai ajungă, să vrei mai extraordinar. Ca să-ţi câştigi toleranţă şi acolo. După care, următorul pas e Brad Pitt, că am rămas în pană de superlative.

Săptămâna trecută mi-am aruncat fără nici cel mai mic regret o pereche de adidaşi la gunoi. De fapt, erau Nike, luaţi din Viena anul trecut, când erau şi ei senzaţionali. Albi în totalitate, cu scai şi puţin roz cusut, fix cum mi-i doream. Dei-am purtat cu drag un an şi-o vară, i-am păstrat curaţi şi îngrijiţi până săptămâna trecută, când am ajuns acasă cu picioarele aproape-nsângerate. La fiecare încălţare mă rodeau într-un fel al lor, într-un loc în care numai ei ştiau s-o facă. Chiar dacă la-nceput erau frumoşi şi înduram, a sosit momentul în care m-am ales pe mine în locul oricărei perechi de adidaşi. Valabil şi când e vorba de iubiţi. De ce să sângerezi atâta, când oricum vine o zi când ştii că vor lua drumul ghenei. Dacă nu-s de cale lungă şi-ţi mai fac şi răni prin dedesubturi, scuteşte sângele să curgă. Şi gândeşte-te că dacă bătăturile trec, rănile sufleteşti se vindecă mai greu. Sau ştiţi vreun urgo eficient?

Ca să vedeţi c-aveam dreptate, ieri, Titus mă invită la PUMA Creative Factory, care se lansează în seara asta. Ce să caut eu acolo? Perechea perfectă de-ncălţări. Ca să vedeţi c-aveam dreptate (în titlu)!

p.s. Bifat: Un ceva înlocuit în viaţa mea. Aştept şi următoarea invitaţie. Vă ţin la curent 😉

Chiar ieri vorbeam cu mama. Care era supernervoasă pe nişte cretini cu telefonia lor mobilă, care au prelungit automat un contract, pe care ea voia să-l rezilieze. Adică, până şi să divorţezi se poate, să împarţi apartemente şi copii, să te faci pe ele jurăminte la popa, dar contracte de telefonie mobilă nu poţi, domne, desface!

Şi în toiul nervilor aşa, m-am gândit că de fapt noi suntem singurii vinovaţi. Că am trecut într-o viaţă prin toate reţelele telefonice. Şi era să compar chestia asta cu un fel de curvărie, dar e chiar mai proastă de atât combinaţia, că măcar curvele câştigă ele bani, nu îi dau. În fine.

De ce ne trebuie mai multe numere de telefon? De ce ne trebuie mai multe conturi în bancă? De ce ne trebuie mai mulţi bărbaţi? Oare nu e mult mai uşor de gestionat o singură agendă telefonică, oare nu e mai uşor de purtat un singur card bancar, oare nu e mult mai uşor de “cicălit” un singur individ? La telefoane e chiar mai simplu când nu sună TREI DEODATĂ. La bani tot aşa, că nu e ca şi cum n-ar încăpea toţi într-un singur cont. Iar la bărbaţi poate fi chiar plăcut, dacă l-ai găsit pe cel potrivit. De fapt, cred că asta-i toată şmecheria. Bun, am zis-o, puteţi să nici nu mai citiţi postul până la capăt.

Şi totuşi, revoltându-mă eu aşa, îmi amintesc o chestie: şi anume că am restrâns două telefoane într-unul singur, dar am mai înfiinţat totuşi încă un număr, pe care doar trei persoane îl ştiu. În ceea ce priveşte conturile, am început la banca unde îmi băgau alocaţia şi de atunci tot continui… Noroc că de la o vreme am şi ce băga în conturile respective, că altfel îngheţau de frig şi de dor, săracele. Oricum, asta cu îngheţatul e treabă de cercetat înainte de a face contul, că există posibilitatea (în funcţie de bancă) să crească acele costuri de administrare a contului. Chiar dacă el practic nu mai există că e gol. Ştiu, e ca în Caragiale, dar poţi ajunge să plăteşti penalizări. Nu e peste tot aşa, deci trebuie verificat. Iar la bărbaţi n-am prea ajuns, că-n general am dat doar de copii. Ceea ce e bine de ştiut, că de vedeţi vreun Făt-Frumos pe strada voastră, daţi-i şi adresa mea 😉

Şi apropo de mai multe conturi: Mi-am amintit de filozofia PT-ului, cu cele 5 steaguri. “PT” înseamnă “Perpetual Traveler”, “Permanent Tourist” sau cel mai tare – “Previous Taxpayer”. Conceptul îi aparţine lui dr. W.G. Hill, mai multe despre asta puteţi citi aici. Pe scurt, tipul ăsta zice că una din premisele libertăţii absolute este să faci o separare clară între conturile din care cheltui şi cele în care ţii economiile. Chestia asta cu Previous Taxpayer îmi place de numa’. Vreau şi eu!

Dar vorbind serios, eu conturile diferite mi le-am făcut la cererea celui care vira banii, în ordine: mama, şcoala- după alocaţie, la  facultate am luat bursă (ca să mă laud, dacă tot suntem la mine pe blog)- şi serviciul. În rest, ce alte motive ar mai fi, ca să ai mai multe conturi, mai multe telefoane şi mai mulţi bărbaţi?

———————————-

*Acesta este un articol din cadrul programului şcoala de bani. Astăzi de la 5 este curs (ne “vedem” acolo ?), mai este miercuri şi vineri. Ora rămâne aceeaşi. Imediat după curs se dau subiectele pentru extemporal, dar e timp pentru rezolvare până a doua zi la 2. Astea mi se păreau cele mai provocatoare lucrări şi în şcoala mea adevărată: când profa ne lăsa cu toate cărţile şi caietele pe masă şi noi tot bâtă eram… Ceea ce nu vă doresc de data asta! Sper ca lucrurile să se fi schimbat din generală… (eu la concurs n-am voie să particip, deci mă uit de pe margine). Şi nu uitaţi să îmi daţi şi câte o notă mare, în dreapta pe blog. Scrieţi cu încredere adresa de mail, nu vă spamează nimeni. Pe cuvânt. Ce căpătăm? Onoare pentru blonde! 😉

…mă întreba zilele trecute Corina. De parcă ar fi aşteptat de la mine mântuirea, de parcă a scrie la comandă e cel mai mare păcat dintotdeauna.

Să vedeţi dumneavoastră cum văd eu lucrurile.

• În primul şi-n primul rând, a scrie la comandă NU ESTE UN LUCRU RĂU. Credeţi-mă, atât revistele, cât şi blogurile îşi doresc să scrie la comandă, fiindcă asta înseamnă bani.
• Apoi, trebuie să îţi stabileşti foarte bine în capul tău ce înseamnă “la comandă”. Să înţelegi că nu înseamnă că eşti un fel de fraierică-geamantan, un fel de maimuţă care joacă după cum i se cântă. Bineînţeles că la un anumit nivel asta se întâmplă, însă felul în care eşti perceput depinde numai şi numai de tine.
• Prostituţie jurnalistică? Atâta vreme cât nu recomanzi un produs care ţie ţi-a scos peri albi sau bube pe faţă, nu ai de ce-ţi face mustrări de conştiinţă.
• Dacă nu scrii tu, oricum altcineva o va face. Şi atunci, de ce să nu profiţi şi să transformi ocazia asta într-o dată în minus de a fi minţit cititorul. Fiindcă rămâne la latitudinea ta să faci o diferenţă şi să prezinţi cât mai aproape de adevăr.
• Dăm dintr-una-ntr-alta. Oare există adevărul? Nici vorbă de aşa ceva. În funcţie de cercetări şi de cine le-a sponsorizat, el se poate schimba de la un comunicat de presă la altul. Surse, spui?! Care mai sunt sursele autentice în ziua de astăzi? De asta zic, rosteşte-ţi adevărul tău şi rosteşte-l din suflet. Uneori poţi şi mărturisi că s-ar putea să te înşeli. E cel mai onest mod de a-ţi face datoria.
• Proşti oricum sunt mulţi pe lume. Şi nu e datoria ta să îi fereşti de toate nenorocirile. Nu zic să le promiţi că dacă mănâncă deodorant pe pâine le trece durerea de stomac. Dar nu te poţi face responsabil de toţi credulii pământului. Cine are minte să judece, cine nu să înfulece.
• În materie de probleme de conştiinţă, aveam o perioadă când nu dormeam noaptea din cauza asta. Influenţa mea pe blog m-a speriat uneori, însă de când cu job-ul nici nu îmi imaginez câtă lume citeşte ce scriu. Apoi m-am gândit că dacă din toată lumea asta care scrie “la comandă”, eu aş putea pune suflet în timp ce tastez, voi face o diferenţă! Şi până la urmă, vorba aceea, nu instig la crimă. Ba vorbesc de frumuseţe şi ce poate fi mai frumos decât asta!
• Iar până la urmă, acest scris la comandă ne deranjează fiindcă aparent ne scoate din absolutul libertăţii noastre de pe bloguri. Care absolut e oricum relativ, dar asta e o altă discuţie (de câte ori nu-mi vine să scriu inspirată fiind din poveştile altora de viaţă şi trebuie să învăţ să mă abţin, fiindcă nu-mi aparţin. Ei, asta nu-i cenzură, domn’le?). Ne responsabilizează într-un fel faţă de textul respectiv. Devine o obligaţie, care se supune lui “trebuie”, nu lui “am chef”. Cu toate că, dacă stai să te gândeşti nici pe blog nu te obligă absolut nimeni la absolut nimic. Scrii la comandă, fiindcă ai ales să scrii pe un subiect dat. Poţi scrie chiar şi de nenorocita aia, care încă mai speră că el o iubeşte, chiar dacă în fiecare vineri seara îl apucă învăţatul pentru BAC. Taman atunci îl loveşte hărnicia şi pe ea, prostia. Vedeţi? Am scris. Dar îmi asum.

Aşa şi cu scrisul la comandă: în fond, nu ne obligă nimeni. Dar dacă tot o facem, să o facem ca şi când credem despre ce vorbim. De asta, categoria mea se cheamă “publicitând cu plăcere”. Chiar îmi face asta: plăcere. Dar recunosc: am învăţat să-mi facă.

*Unul din cele mai frumoase complimente primte de mine pe blog a fost când cineva mi-a spus că îi place cum scriu şi când scriu advertoriale!

În cadrul şcolii de bani, îmi revine responsabilitatea să dau exemplu demn de urmat. Aşadar, am o problemă şi trebuie să propun rezolvări. Menţionez înainte de a începe că una e când vorbeşti ipotetic, alta e când îţi vine factura pe numele tău. Iar chiorăitul de maţe nu numai că e penibil, dar ajunge să şi doară la un moment dat. Deci, haideţi să vedem cum facem să nu ne mai plângem măcar! (Şi de vă place de mine şi de rezolvarea mea, vedeţi în lateral că mă puteţi vota. Mai ştiţi cum era cu amfiteatrul numit “şi blondele gândesc“? Haideţi, cauza e nobilă! Să dăm blondelor ce îşi doresc!)

Se dă problema:

Continuare