Începem săptămâna pe blog cu o veste bună: în ciuda sistemelor vitrege din sistemul învăţământului românesc, iată că se mai întâmplă şi lucruri cu adevărat folositoare. Nu în sistemul de stat, bineînţeles. „Înveţi şi câştigi” nu mai e un slogan de râs, ci unul de actualitate. Într-o Românie şchioapă şi cu mucii-n nas, parcă-ţi vine greu a crede. Stai să vezi…

Şi ca să nu vă mai ameţesc mult până să zic ceva important, musai să explic titlul: asta capăt eu, dacă cititorii mei se dovedesc a fi cei mai deştepţi şi mai harnici în concursul ăsta. Vă explic mai încolo ce aveţi de făcut, acum vorbeam despre mine. Concluzie: haideţi să punem mână de la mână şi click pe click, să participăm la cursuri, iar la final unul din amfiteatrele de la Jurnalism să se numească vreme de o săptămână “ŞI BLONDELE GÂNDESC”! Cât de tare ar fi asta!

Revenind, probabil singura şcoală la care te duci de bună voie şi nesilit de nimeni, e şcoala de bani. Care îşi deschide porţile pentru a doua oară şi ne invită să ne înscriem (vedeţi regulamentul, ca să fim legali). Asta se poate întâmpla până pe 8 noiembrie, că pe 9 e deja primul test. Al doilea e pe 11, cu tema dată cu o zi înainte. Cursurile se află pe site, vorba ceea, totul e mură-n gură. Iar cei care acumulează cel mai mare punctaj pot câştiga premii substanţiale:

Aşa că, avem cu toţii de câştigat! Faceţi-mă mândră! Şi faceţi-mă istorică! (şi ca să înţelegeţi cât e de importantă suţinerea, aflaţi că ne batem pe bani şi onoare cu Bobby Voicu, Adrian Ciubotaru, chinezu, Cristian Manafu, Simona Tache, Piticu şi mai completez pe măsură ce răsar posturi…)

În aceeaşi ordine de idei: eu m-am înscris, căci m-au făcut chiar curioasă oamenii. Şi ce dacă n-am bani, să nu credeţi că şcoala asta e exclusivistă. (Ba primesc şi blonde aici.) Vorba unui prieten: şi eu sunt milionar în euro,doar că nu am încă acces la milioanele mele. Deocamdată mă pregătesc pentru acel moment.

Ceea ce vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră.

A venit şi minunata zi a concursului Wu Xing, de care spuneam în postul trecut.

Dacă sunteţi în Bucureşti, un comentariu la acest articol vă poate aduce o porţie de mâncare chinezească de la restaurantul Wu Xing! De fapt, concursul e în felul următor: dat fiind că 44 e numărul de minute în care Wu Xing promite să livreze mâncarea chinezească, restaurantul s-a gândit să premieze cititorii bloggerului care reuşeşte primul să strângă 44 de comentarii.

Şi dacă vreţi să vă asiguraţi porţia de mâncare chinezească, vă dau un pont: celelalte 3 bloguri care participă sunt: alexandrunegrea.ro, adrianciubotaru.ro, chinezu.eu. Unul dintre noi tot va câştiga! 😉

Poftă mare!

p.s. Iar în ceea ce mă priveşte, acesta e doar începutul relaţiei cu mâncarea orientală. De ce? Fiindcă de astăzi am o nouă colegă de apartament, o studentă din Coreea de Sud. Care găteşte! 🙂 E incredibil cum te poţi înţelege cu un om fără să aveţi acelaşi cod de comunicare. E o experienţă de care mă bucur enorm. O să învăţ multe. (Şi să gătesc?!) Vă ţin la curent. Şi data viitoare, poate vă invit la un orez home made 🙂 Astăzi, Wu Xing-made.

LATER EDIT: Avem un câştigător! Cine credeţi, cine credeţi? Chinezul şi ai săi comentatori! Nu te pui cu treaba chinezească! Felicitări şi să aveţi poftă!

Cei de la restaurantul chinezesc Wu Xing au dat acest scuter vreme de 2 zile fiecărui blogger participant la campanie, pentru a ne convinge de Wu Xing Express, noul serviciul de livrare a mâncării în 44 minute! Cu aşa o minune la uşă, cred şi eu că e rapid să te strecori prin trafic. Şi nu numai atât, ba mai e şi distractiv! Eu le mulţumesc lui Adrian Ciubotaru şi Alex Negrea pentru punerea la dispoziţie a platoului de filmare şi echipamentului, nu aş fi reuşit fără ei! Dacă iau Oscarul, sunteţi primii pe lista de recunoştinţă. Imediat după, vine Cristiana!

Trebuie să vă povestesc aventura pe două roţi, dar îmi pare rău că nu a fost cineva acolo să filmeze şi începutul ei: imaginaţi-vă două gagici îmblânzind animalul. Floare la ureche, am crezut! Nu a fost chiar aşa, dar am reuşit într-un final să urnim jucăria şi nimeni nu s-a rănit! 🙂 Glumesc, evident, căci ne-am distrat copios şi ne-am făcut o grămadă de prieteni, fiindcă nici eu, nici Cristiana nu prea ne pricepeam la butoane… (Cristiana – de la Rogalski- a fost sufletul petrecerii, de nici nu ziceai că ea era în timpul serviciului.) Şi văzându-ne cam debusolate în mijlocul străzii, am găsit nişte domni tare binevoitori. Dacă unii bărbaţi ies cu câinele la agăţat, pentru fete, scuterul e noul câine!

Şi încă ceva: vedeţi că luni dimineaţa începe concursul Wu Xing şi dacă sunteţi în Bucureşti, flămânzi şi pe fază, pregătiţi cronometrul! Cât era? 44 de minute!

p.s. Nu mă întrebaţi câte claxoane mi-am luat. Că citeşte si mama blogul şi nu vreau să-i dau palpitaţii retroactive (observaţi că şi viteza mea de deplasare e bine adaptată la…caracterul public al filmuleţului. Blonda e un exemplu şi-n trafic! Sau poate nu.).

Nu vi se pare că vintage are aşa un aer romantic? Dintotdeauna, parcă.

Dar altceva vreau să vă aduc la cunoştinţă. Că suntem o familie de antreprenori! (mă bag şi eu repede-n seamă, ca atunci când felicit vreo rudă şi îi spun că sunt mândră de ea, de parcă aş chiar avea vreun merit. Dar sunt strângătoare de fel, chiar şi de laudele altora…)
Ideea e că veri frumoşi şi deştepţi am vreo câţiva (verişoarele-mi sunt răpitoare de-a dreptul! normal, seamănă cu mine :p), iar acum unul dintre ei s-a apucat de treburi în online. Foarte bine, de acum înainte n-o să mai fiu eu oaia virtual-neagră a neamului! Să ne certe pe toţi că prea stăm pe net, nu numa’ pe cei blonzi.
Omul şi-a deschis magazin online (împreună cu jumătatea lui mai bună :p), vedeţi ce a ieşit: vintage.ro . Noi am făcut un schimb de mailuri şi de păreri, doar că în familie nimic nu se înmulţeşte fără riscuri, nici măcar ideile. Astfel încât, îndrăznesc să apelez la ochiul dv critic pentru puţin feedback.

Ce mi-a plăcut mie, mă-ntrebaţi? Asta şi asta şi asta şi multe, ce să zic… Dar site-ul ăsta cu totul are aşa un aer de Sălişte, care nu ştiu dacă ajunge doar în capul meu sau şi până la dv. Îmi face dor de străbunica mea (a noastră, de fapt), de vesta ei cu nasturi şi degetele albe. De scările de lemn care urcau gălăgios în casă şi mirosul de scoverzi. -Iar acum nu e cazul să vă imaginaţi o ţărănie din Mărginimea Sibiului, că străbunicii mei erau oameni bogaţi, cu casă mare şi viitor domnesc. Taică-meu a crescut cu servitoare, iar dormitorul bunică-mii e cu stema Casei Regale pe el. Şi mai sunt câteva chestii de “pus în vitrină” atunci când vrei să te lauzi, dar chiar nu le mai zic acum pe toate. Mie tot mirosul de scoverzi mi-a rămas, gustul dulce al laptelui proaspăt şi scrâşnetul scărilor de lemn. Şi glasul subţire a’ lu’ Buni-Buni. Nu ştiu de ce nu s-au putut păstra scoverzile şi galbenul scărilor şi prospeţimea laptelui. De parcă un singur glas le-ar ţine împreună… Nici vorbă! Dar le conservă negreşit în amintirea noastră. A strănepoţilor, vă puteţi da seama? Ce noroc!

Mare cât casa, ziceţi? Vi se pare, e chiar mai mare de atât!

Cam ciudat, însă Titus mă asigură că nu se poate face nimic în ceea ce-i priveşte dimensiunile. Dar, dacă stăm să ne uităm mai bine, parcă nici nu ne deranjează aşa. Sau?

Eu voiam doar să vă rog ca în continuare să nu mă judecaţi nici după aparenţe, nici după bannere. Decât, poate, după culoarea părului. Fiindcă aici, şi blondele gândesc! 🙂

Ştiţi sentimentul ăla când pleci undeva şi simţi că ai uitat ceva? Şi te uiţi de zece ori în baie, de zece în dormitor, mai verifici o dată geanta (telefoane, portmoneu, acte?) şi tot  neliniştit pleci de acasă, iar când ajungi la destinaţie constaţi că ai uitat periuţa de dinţi? Sau, mai nou, am parte de alta senzaţie. Când ştiu că într-o anumită zi aveam ceva important de făcut şi ştiu că ziua aia a venit, dar nici să mă pun în cap că nu-mi amintesc despre ce era vorba! Ale tinereţii semne…
Mda, aşa a fost ziua de 17 iunie, când s-a întâmplat minunatul seminar cu Oana Cuzino, pe care îl trecusem într-o agenda virtuală în capul meu blond. Şi de care uitasem cu desăvârşire, sub chinul acelui sentiment descris mai sus. E drept, eram printre examene şi … scuzele pot continua…

Ideea e că îmi pare tare rău că nu am văzut-o, că nu am auzit-o şi că scriu acest post din impresiile fetelor (Andreea, Adina, Sonia ), nu din ale mele personale. Bine, pe 8 iulie a fost un fel de “bis” la Constanţa, unde aş fi fost asteptată cu bucurie de cineva recent cunoscut (unii oameni te uimesc în cele mai frumoase moduri cu putinţă!), dar. Dar punct, că încep sa ma enervez. Pe 9 am avut ultimul examen.
Bine, mai există varianta conferinţelor de pe facebook. Prima dintre ele a fost moderată de Gabriel Arsene – medic primar dermatolog şi a durat 4 ore!!! Incredibil. Rămânem geană pe ei, că mai urmează. (Înregistrarea celei de-a doua conferinţe moderate de Alice Năstase şi Cătălina Coca e aici).

Iar dincolo de detaliile trecutului cu care v-am umplut retina, aflaţi că Dove mi-a cucerit şi prietenul. În ultima vacanţă în care am fost, la hotel aveau gama Dove. Şi numa’ îl auzi că iese din baie, minunându-se. Cât e de catifelat. El. Acum, îmi face concurenţă. Şi gelul l-a pus pe lista de cumpărături. Oare, dacă îşi ia Dove, n-o să mai aibă nevoie de mine?