Cum să scrii un text la comandă

…mă întreba zilele trecute Corina. De parcă ar fi aşteptat de la mine mântuirea, de parcă a scrie la comandă e cel mai mare păcat dintotdeauna.

Să vedeţi dumneavoastră cum văd eu lucrurile.

• În primul şi-n primul rând, a scrie la comandă NU ESTE UN LUCRU RĂU. Credeţi-mă, atât revistele, cât şi blogurile îşi doresc să scrie la comandă, fiindcă asta înseamnă bani.
• Apoi, trebuie să îţi stabileşti foarte bine în capul tău ce înseamnă “la comandă”. Să înţelegi că nu înseamnă că eşti un fel de fraierică-geamantan, un fel de maimuţă care joacă după cum i se cântă. Bineînţeles că la un anumit nivel asta se întâmplă, însă felul în care eşti perceput depinde numai şi numai de tine.
• Prostituţie jurnalistică? Atâta vreme cât nu recomanzi un produs care ţie ţi-a scos peri albi sau bube pe faţă, nu ai de ce-ţi face mustrări de conştiinţă.
• Dacă nu scrii tu, oricum altcineva o va face. Şi atunci, de ce să nu profiţi şi să transformi ocazia asta într-o dată în minus de a fi minţit cititorul. Fiindcă rămâne la latitudinea ta să faci o diferenţă şi să prezinţi cât mai aproape de adevăr.
• Dăm dintr-una-ntr-alta. Oare există adevărul? Nici vorbă de aşa ceva. În funcţie de cercetări şi de cine le-a sponsorizat, el se poate schimba de la un comunicat de presă la altul. Surse, spui?! Care mai sunt sursele autentice în ziua de astăzi? De asta zic, rosteşte-ţi adevărul tău şi rosteşte-l din suflet. Uneori poţi şi mărturisi că s-ar putea să te înşeli. E cel mai onest mod de a-ţi face datoria.
• Proşti oricum sunt mulţi pe lume. Şi nu e datoria ta să îi fereşti de toate nenorocirile. Nu zic să le promiţi că dacă mănâncă deodorant pe pâine le trece durerea de stomac. Dar nu te poţi face responsabil de toţi credulii pământului. Cine are minte să judece, cine nu să înfulece.
• În materie de probleme de conştiinţă, aveam o perioadă când nu dormeam noaptea din cauza asta. Influenţa mea pe blog m-a speriat uneori, însă de când cu job-ul nici nu îmi imaginez câtă lume citeşte ce scriu. Apoi m-am gândit că dacă din toată lumea asta care scrie “la comandă”, eu aş putea pune suflet în timp ce tastez, voi face o diferenţă! Şi până la urmă, vorba aceea, nu instig la crimă. Ba vorbesc de frumuseţe şi ce poate fi mai frumos decât asta!
• Iar până la urmă, acest scris la comandă ne deranjează fiindcă aparent ne scoate din absolutul libertăţii noastre de pe bloguri. Care absolut e oricum relativ, dar asta e o altă discuţie (de câte ori nu-mi vine să scriu inspirată fiind din poveştile altora de viaţă şi trebuie să învăţ să mă abţin, fiindcă nu-mi aparţin. Ei, asta nu-i cenzură, domn’le?). Ne responsabilizează într-un fel faţă de textul respectiv. Devine o obligaţie, care se supune lui “trebuie”, nu lui “am chef”. Cu toate că, dacă stai să te gândeşti nici pe blog nu te obligă absolut nimeni la absolut nimic. Scrii la comandă, fiindcă ai ales să scrii pe un subiect dat. Poţi scrie chiar şi de nenorocita aia, care încă mai speră că el o iubeşte, chiar dacă în fiecare vineri seara îl apucă învăţatul pentru BAC. Taman atunci îl loveşte hărnicia şi pe ea, prostia. Vedeţi? Am scris. Dar îmi asum.

Aşa şi cu scrisul la comandă: în fond, nu ne obligă nimeni. Dar dacă tot o facem, să o facem ca şi când credem despre ce vorbim. De asta, categoria mea se cheamă “publicitând cu plăcere”. Chiar îmi face asta: plăcere. Dar recunosc: am învăţat să-mi facă.

*Unul din cele mai frumoase complimente primte de mine pe blog a fost când cineva mi-a spus că îi place cum scriu şi când scriu advertoriale!