Am citit un articol foarte interesant pe tema teoriilor care susţin că un regim alimentar cu grăsimi reduse ajută la scăderea în greutate şi sănătatea omului. În afară de faptul că, uneori, proteina animală e de evitat (discuţia e vastă), concluziile ultimilor decenii arată că populaţia s-a îngrăşat după ce a început să consume alimente low-fat. Datele dau de gândit, mai ales când arată cum francezii sunt cei mai slabi din Europa, deşi consumă cantităţi mari de brânză şi vin. Cei mai vinovaţi de grăsimea noastră de pe burtă sunt carbohidraţii, nu neapărat grăsimile. Bine, şi să nu se înţeleagă că e verde la slăninuţă. Numărul caloriilor tot contează, doar că SURSA lor e cea care face într-adevăr diferenţa.

În cei 25 de ani, de când americanii au fost sfătuiţi să reducă drastic grăsimile din alimentaţie şi să prefere carbohidraţii, rata de obezitate în SUA aproape s-a triplat: de la 13% în 1980 la 33% în 2006, prin care Statele şi-au câştigat titlul de cel mai gras popor de pe planetă.

În 1951, englezoaica adultă purta -în medie- măsura 40 (echivalentul a 12 în UK); doar jumătate de secol mai târziu şi în ciuda popularizării dietelor low-fat şi fotomodelelor scheletice, măsura medie s-a umflat la 44.

Dietele low-carb ard grăsimi mai eficient decât postul negru. Când într-un studiu american, s-a comparat o dietă low-carb cu un post negru de 10 zile, cei care n-au mâncat nimic au slăbit 9,5 kg în total, dintre care 3,5 kg grăsime, iar ceilalţi au slăbit doar 6,5 kg în total, dintre care doar 200g nu erau grăsime!!!

Puteţi citi articolul aici. Din păcate, e în engleză: Low fat makes you fat

sursa

Sau despre cum m-am tot convins pe mine că e în regulă şi de bun simţ să-mi albesc dinţişorii şi tragicul deznodământ din seara asta. Şi din toate celelalte seri sau dimineţi, zile şi nopţi.

Mă tem că n-o să mai apuc tehnica aia revoluţionară şi perfect lipsită de riscuri, care să îmi dea curajul bazat pe argumente logice şi motivat pe unele evident estetice, curajul de a-mi albi dinţii. Să vă spun povestea, ca un fel de tânără şi neliniştită care-a ajuns la finalul puterilor şi capătul speranţelor.

Pornind de la o realitate obiectivă: am dinţii galbeni, până şi mama recunoaşte. Tata chiar zice că-s maro. Deci ca să ştiţi, nu sufăr de fiţe-n cap sau standarde prea decolorate. Sunt curăţei, da’ galbeni.

Când eram mai mică şi mult mai naivă, îl certam pe tata că nu face albiri pacienţilor. Fiindcă oamenii-şi doreau, iar eu am fost atentă la dinţii din mediul înconjurător dinainte de a avea vreo intenţie dentistico-profesională, nici măcar în plan ipotetico-fantastic. Ba la una dintre expoziţii am fost şi eu (pe vremea aia, mergeam la evenimentele stomatologice din Bucureşti mai conştiincios decât după ce-am intrat la facultate) acolo când a stat vreo 2 ceasuri la standul cu lampa minunată, acel Ariel al dinţilor pătaţi: s-a interesat, s-a informat şi s-a dezumflat de cât s-a informat.. Lampa a rămas, noi am plecat, cu toţi dinţii şi culorile lor naturale. M-am enervat că nu şi-a cumpărat lampa, că se încăpăţânează să nu facă albiri, pentru mine era un marketing minunat, deşi nu cred că ştiam cuvântul ăsta atunci. Mai ales că-mi zicea că, dacă se strică apoi dinţii pacienţilor, tot la el vin să îi repare, ceea ce, din nou, nu mi se părea chiar prost din punct de vedere al strategiei de piaţă, să zicem. Altfel doar pierdea pacienţi, că oamenii nu-şi doreau dinţi albiţi de tata, ci dinţi albiţi punct.

Mult mai târziu (era să zic, când m-am făcut mai mare), am început să vreau tot felul de chestii: pantofi cu toc, ochelari de vedere şi albire la dinţi. Pentru tocuri am plâns 3 zile degeaba, pentru ochelari am convins un oftalmolog că aş avea nevoie de nişte dioptrii amestecate (plus şi minus pe acelaşi nas, că nu-i uşor să hotărăşti cu care vezi mai bine! Aşa că le-am luat pe amândouă 😛 .) Pentru albire încă mă mai rog. De tata şi de fiecare dentist cu care vorbesc. Caut binecuvântarea.

Prin facultate, mi-am întrebat dascălii şi asistenţii de grupă (pe ăia simpatici, nu pe ăia care m-ar fi otrăvit), n-am reuşit să obţin sfânta aprobare. Cred că tata mi-a şi zis la un moment dat că mă dezmoşteneşte fără regrete dacă îmi fac ceva la dinţi. Şi nu e ca şi cum n-ar observa, că nu e genul de bărbat care să nu vadă când mergi la coafor ori la cosmetică ori când îţi schimbi culoarea părului, mai ales a dinţilor! Mi-am întrebat-o pe Giasemi din Grecia, pe Ajibade din Africa de Sud, pe John din Bryn, pe toţi actualii şi viitorii mei colegi. Tot degeaba.

Aşa că, m-am hotărât că în era google, când informaţia înseamnă putere, poate binecuvântarea e la un click distanţă… Şi-am început să caut. Povestea e lungă şi îngrozitoare, în Anglia există o modă acum de a-ţi albi dinţii la “beautician”, care e un fel de cosmeticiană vrăjitoare, fiindcă promite să albească până şi plombele. La nişte preţuri foarte mici, cu nişte substanţe ilegale. (Ilegale, fiindcă au concentraţii prea mari de acid, 40-60% , hahaha, legal e doar 6% şi doar în cabinet) Iar plombele şi coroanele nu se albesc nici cu slujbe, să nu credeţi altceva. În fine, am fost la un curs anul ăsta în Birmingham, însă dubiile încă existau, aşa că m-am mai înscris la un curs, care-mi promitea şi mai multă precizie în informaţii pe un anumit sistem de albire, cel mai tare şi mai sigur de la ora actuală. Hah! Cursul era prin teleconferinţă şi online, adică în timp ce vedeam nişte slide-uri pe net, cineva îmi povestea la telefon. Cel mai mult la cursul ăsta mi-a plăcut că-mi trimiteau ei gelul de albire cadou, ca să-l testez. Buuuuuun.

Când să înceapă cursul, ghici ce, îmi moare calculatorul!!!! Am zis, gata, ăsta e semn de la Univers. Doar că la anul facem nuntă şi ne tragem în poze şi-or să ne vadă copiii. Doamne feri să ne vadă dintr-o parte, că acolo-i gălbeneala cea ami galbenă, pe canini! Astăzi, eram la un alt curs, pe cu totul alt subiect. Ţinut de un specialist în reabilitare orală şi cosmetică dentară. Nu că m-ar fi mâncat limba să pun întrebări off-topic, dar omul s-a aşezat fix lângă mine la masă. Şi-am luat-o ca pe o invitaţie din partea Universului…să-mi mai încerc o dată norocul. Ce credeţi că mi-a spus. “Doar dacă e neapărată nevoie.” Nevoie de mai multă minte-n cap, cam la asta se refera preafericitul. După care discuţia s-a întins şi la alţi meseni. Altul, dentist de rând şi de experienţă (judecând după respectabila-i vârstă) mi-a zis că are două fete, amândouă s-au măritat anul trecut şi-au vrut albire şi că el nu le-a făcut şi că tata are dreptate. Să mă dezmoştenească. Altul, de la 3 locuri mai încolo, mi-a zis că el face la cabinet, că pacienţii sunt încântaţi. Dar eu îl întrebasem dacă-şi face el, lui, nu el altora. Exact. Deci am primit răspunsul.

Săptămâna asta am avut o pacientă, 32 de ani, se plângea de sensibilitate. C-o dor dinţii. Peste tot. N-aveau nimic în afară de o culoare care-ţi lumina nopţile şi-ţi lua minţile. Mă încercase invidia de cum a intrat în cabinet. Şi m-a lăsat imediat mai târziu. I-am zis că sensibilitatea e de la albit. A făcut atunci legătura, cic-o dor dinţii vreo câteva zile după. Ce mai poţi să zici… decât că tata avea dreptate.

Iar eu am încheiat subiectul. În ceea ce priveşte pozele de nuntă, mai bine plătesc pe cineva să-mi fotoşopeze dinţii-n alb, precis e mai ieftin şi mult mai sănătos.

———————————————-

Notă explicativă: Nu vreau să vă speriaţi, sistemele de albire nu sunt oaia neagră a stomatologiei, multă lume le foloseşte şi le foloseşte cu succes. E foarte important însă ca indicaţiile albirii să fie respectate, ca să nu dai de alte belele. Adică, puţine obturaţii sau deloc, fără alte restaurări, risc scăzut de carie, status parodontal bun, nefumători, nebăutori de vin roşu, cafele şi ceaiuri. Purtători de rujuri, toate culorile. Există şi metode de a preveni şi reduce sensibilitatea. Până acum, am făcut albire unui singur pacient. L-am pus să semneze că-i pe proprie răspundere şi să se jure că se-opreşte dacă-l doare vreun pic.

Pe toţi ceilalţi i-am convins. Probabil să-şi schimbe dentistul… Că oamenii nu-şi doresc dinţi albiţi de mine, ci dinţi albiţi punct.

foto 1, 2

Later edit: spoiler alert pentru ultimele 2 episoade din grey’s anatomy.

În era modernă nu se mai poartă globuri de cristal pentru a citi viitorul, ci secvenţe genetice şi laboratoare de ştiinţă. În utlimul sezon din Grey’s Anatomy, dr Bailey porneşte un proiect de terapie genetică pe baza unui profil stabilit în prealabil. “Gene mapping” înseamnă un fel de “hartă genetică” care îţi arată la ce boli eşti predispus. Astfel, la finalul unuia dintre episoade, personajul principal Meredith Grey îi cere lui Bailey să-i facă profilul genetic ei şi fetiţei adoptate. Urmează să afle că poartă mai multe gene care o predispun la Alzheimer, boala care i-a furat mama.

Săptămâna trecută am întâlnit o tipă care şi-a făcut dublă mastectomie şi histerectomie preventivă, după ce a fost depistată ca purtătoarea oncogenelor specifice cancerului mamar şi uterin. Prima dată am cunoscut-o imediat după operaţie. Era mai zâmbăreaţă decât prevede legea în ţara asta înnorată. “Mi-am luat o piatră de pe inimă. Şi cel mai mult mă bucur că fiică-mea nu are gena.” Mi-a povestit că în familia ei există o istorie lungă şi tristă de cancer de sân. Că şi-a pierdut mama din cauza asta când avea numai 15 ani. Şi că au mai fost multe verişoare şi mătuşi. Acum, era pe drum spre tatuarea permanentă a areolelor, foarte fericită că e ultimul pas din procesul de reconstrucţie a sânilor. “Apoi totul va fi ca înainte. Mă simt bine, deşi uneori obosesc repede.” Cred şi eu, după asemenea intervenţii chirurgicale. Cât despre “ca înainte”, nu o pot decât crede pe cuvânt, deşi tare mi-ar plăcea să ştiu şi organismul ei ce părere are.

Ştiţi episoadele alea din seriale care are fiecare o anumită temă şi tot ce se întâmplă e o metaforă pentru subiectul prezentat din puncte diferite de vedere? Uneori aşa e viaţa mea. (Până şi pacienţii se supun acestei reguli: am avut ziua gravidelor, ziua extracţiilor, ziua fracturilor.) Deşi filmul ăsta e demult produs, abia săptămâna trecută am văzut Gattaca. E despre victoria spiritului asupra materiei, despre puterea voinţei şi despre faptul că, oricât de mult ar avansa tehnologia genetică, tot ajungem la acel punct, în care totul e redus la ceva inexplicabil în laborator. Uitaţi-vă la film. Şi mâncaţi mai multă salată.

Treaba asta cu profilul genetic nu e din filme SF, ci din imediata noastră realitate. Deja nu se mai lucrează la cum să citim ADN-ul uman, ci la cum să optimizăm din punct de vedere financiar treaba asta. Ca să fie cât mai accesibilă. (Deocamdată există programe de cercetare şi aplicabilitate în cazuri de cancer, cum era tipa de care v-am povestit. Am întrebat-o cine a plătit tot procesul, mi-a zis că statul britanic a suportat costurile. Ea nu şi-a dat decât acordul.) Farmacogenetica e relaţia dintre medicamente şi efectul lor individual în diferite cazuri, când medicamentul e acelaşi, doar omul diferă. Iar omul e definit de amprenta lui genetică. Adică, fiecărui pacient să i se poată administra substanţa exactă şi doza exactă de care are nevoie. Se iau în calcul şi posibilele efecte adverse. Deocamdată, farmacogenetica e o ştiinţă care cade-n fund şi se ridică, dar, după ce va învăţa să meargă în papuci low cost, va creşte-ntr-un an cât alţii în zece. Ca-n basme. În viitor, se va practica la scară largă terapia personalizată, bazată pe fapte concrete, nu pe procente şi speranţe, ca cea din prezent.

În aceeaşi perioadă simbolică, dar în contexte diferite, îmi întrebam iubitul dacă şi-au făcut vreodată RMN-uri între ei, la spital, că doar mai sunt şi gărzi liniştite şi curiozităţi din astea personale. Că nici vorbă de alte motive. O întrebare care nu îmi face deloc cinste, că nu-i la fel ca atunci când ne facem noi airflow la cabinet, între pacienţi. Mi-a răspuns foarte serios, ca unui copil naiv şi blond ce sunt. Că RMN-ul nu-i o jucărie (bine, dar nu iradiază!). Că nu-l foloseşti “după capul tău” (vorba vine, că e nevoie de o indicaţie clară care să justifice o astfel de investigaţie care-ţi arată felii de-ale tale dinăuntru). Şi că ce te faci dacă găseşti, de exemplu, un anevrism mic, de 1mm, care nu trebuie operat, dar care -ştii acum- că oricând poate plesni. V-am spus, întrebarea nu mi-a făcut cinste.

După ce Meredith Grey a aflat că are genele pentru Alzheimer, s-a testat şi bărbatu-su, care-a ieşit purtător de ceva probabilitate pentru cancer de ficat şi prostată. Doamna operată mi-a mai zis că are o verişoară purtătoare de oncogena păcătoasă, care acum nu ştie ce să facă: dacă să se opereze preventiv sau nu. Am luat-o ca pe o afirmaţie, nu mi-am permis nici măcar să bănuiesc vreun semn de întrebare pe acolo. Fiindcă există răspunsuri pe care le formulezi diferit când altul are de trăit cu ele.

Nu toate genele se exprimă, asta se ştie clar la ora actuală. Iar faptul că eşti predispus la o anumită afecţiune nu înseamnă automat că o s-o şi ai. Ştiinţa nu înţelege încă pasul ăsta mic de la a la b, dar face o diferenţă clară între “cauze” şi “factori de risc”. Adică, mulţi fumători fac cancer la plămâni, dar nu toţi fumătorii păţesc asta. La fel, cum unii văd periuţa de dinţi mai mult la televizor decât la spălat, dar nu toţi au dinţii mâncaţi de carii. Deşi nu e deloc profitabil să mai recunosc asta a doua oară pe undeva. Atunci, înţelegeţi dilema. Viitorul nostru nu e chiar aşa de clar scris în gene. Iar până vom ajunge să înţelegem după ce legi funcţionează “destinul”, posibilităţile rămân deschise şi factorii de mediu -riscanţi. Deci, un profil genetic de rutină v-aţi face? DA sau NU. Dar partenerului de viaţă? Poate copiilor şi părinţilor? Şi cum aţi fi dispuşi să plătiţi pentru răspunsuri.

Să renunţaţi la fumat şi să vă apucaţi de sport vă pot sfătui şi eu, “pe gratis”. Şi fără ameninţarea vreunei boli grave.

(Zise ea, uitându-se la hainele de pe bicicletă…)

foto

În sfârşit, o campanie PRO medici, că înjurături şi aruncători profesionişti de pietre sunt la tot pasul. Vă pun urgent în temă (asta, dacă nu aţi prins deja câte ceva din campania “De profesie: medic în România“), după care îmi dau cu părerea din străinătate, ca o ironie şi îngâmfare sau ca reacţie pur şi simplu. Mă bucură campania asta, normal, dar nu ştiu, zău, ce o s-aducă. Pe medici înapoi?! ‘om trăi şi ‘om vedea.

Despre campanie:

Săptămâna trecută, campania a fost lansată la Iaşi Bucureşti. Cu această ocazie, medicii de la Institutul Regional de Oncologie din Iaşi au prmit 25 de medalii. Un gest care i-a surprins plăcut, conform TVR. Normal că i-a surprins, comentăm mai târziu de ce. Iată ştirea:

E bine că vor, deşi habar nu au cum să facă! Dar şi campania asta e un început. Înainte de orice alte afirmaţii, vreau să repet faptul că habar nu aveţi cât de tare mă bucură această iniţiativă. Apoi:

Continuare

În Anglia, pacienţii mei se încadrează în 2 categorii mari: cei care nu se spală deloc, nici pe dinţi, nici prin alte locuri şi cei care se spală prea mult, prea viguros, prea puternic. Am avut o pacientă care mi-a zis că-şi pune ceasul de 2 ori pe noapte să sune, ca să se spele pe dinţi. Aşadar, cred că igiena orală a devenit o fiţă periculoasă pentru dantura unora dintre noi.

Luna sănătăţii orale e o campanie pe care o îmbrăţişez şi pe care propun să o demarăm de 12 ori pe ani, doar-doar să fim siguri că ajunge la toată lumea. Felicit Colgate pentru iniţiativă şi vă amintesc de articolul meu despre “Cum ne spălăm corect pe dinţi.” Ce nu am zis însă aici e că nici un exces nu e bun şi cum să nu daţi în patima preaspălatului pe dinţi. Igiena orală nu se referă numai la dinţi. Ăştia-s uşor de reparat. Cea mai mare problemă e însă la gingii, vedeţi să nu vi le stricaţi, că nici cu slujbe nu le mai reparaţi.

• Recomandările ultimelor studii spun că e suficient să ne spălăm pe dinţi de 2 ori pe zi, câte 3 minute.
• Cel mai important e să ne spălăm pe dinţi ÎNAINTE DE CULCARE, deşi sunt sigură că uneori simţi că ai merita o medalie pentru asta. Doar că noaptea, când gura e închisă, înăuntru e umed şi călduţ, mediul ideal pentru bacterii să “facă sex neprotejat” şi să se înmulţească necontrolat.
• Fără presiune. Mai bine mai multe repetări. Mai ştiţi reclama cu periuţa de dinţi pe coaja de roşie? Nu-s poveşti. Pe toţi pacienţii mei care suferă de exces de zel îi sfătuiesc să-şi cumpere o periuţă de dinţi cu gât flexibil. E frustrantă, vă spun din proprie experienţă. Dar, folosită CORECT, face mare diferenţă.
• Nu ciufuliţi periuţa de dinţi. Sper că o schimbaţi la 3 luni din motive de igienă, nu fiindcă arată aşa:
• 
• Săptămâna trecută am fost la un curs special despre boala parodontală. Evidence based, cum zice englezul. Orice porumbei scoţi pe gură trebuie să aibă susţinere într-un studiu ştiinţific sau ceva deloc fantastic. Şi era aici un superdeştept prof, care a zis că nu există nici o dovadă că elementele astea auxiliare de igienă ar face vreo diferenţă. Adică: aţa dentară, apa de gură, duşurile bucale, periuţe interdentare etc. Părerea mea personală, după nici un an de practicat stomatologie, dar după o viaţă de spălat pe dinţi e în felul următor: aţa dentară doar dacă ai spaţii între dinţi şi o ştii folosi fără să-ţi răneşti gingiile. Apa de gură doar între mese, niciodată imediat după periaj. Duşurile bucale pot fi folosite în loc de aţă dentară. Noi ne-am cumpărat unul recent, încă nu m-am hotărât dacă îmi place. Iar periuţele interdentare le-aş recomanda la spaţieri mari între dinţi, dar nu sunt fan.
• Am o colegă la cabinet şi un tată acasă care, amândoi, spun aşa: dacă te speli corect pe dinţi, AJUNGE.

De luna sănătăţii orale am citit prima dată la Make pe blog. Clipul cu Andreea Berecleanu e cel puţin penibil, cred că a avut Colgate străluciri mai sănătoase în campaniile sale. De data asta cel puţin, mai bine se rezuma la transmis un mesaj simplu şi clar: Colgate Total! Care, între noi fie vorba, e o pastă de dinţi grozavă. Căutaţi-o pe cea clasică, neapărat să scrie triclosan la ingrediente. Face bine la smalţ, pe cuvânt de blondă cunoscătoare şi “evidence based”.

p.s. Iar ca să vezi şi să nu crezi… până unde merge luna igienei orale în Anglia, azi am avut o pacientă care mi-a zis că nu-şi permite o plombă, fiindcă tocmai şi-a dus mâţele la dentist: pe una pentru detartraj şi pe cealaltă pentru o extracţie. A costat-o 250 de lire.

foto