Mi-a fost frică de pompa de sân. Mi-a fost frică de muls. Multă vreme am ținut pompa asta în cutia ei, în dulap. Să o desfac însemna să îmi înfrunt fricile cele mai mari. Am destul lapte pentru copiii mei?
Categoria: publicitând cu plăcere (Pagina 32 din 66)
Basmele astea cu prințul și prințesa m-au călcat un pic pe bătătură mereu, pentru că vând o imagine falsă asupra vieții, creează așteptări greșite asupra iubirii și adevărul e că prinții nu umblă cu covrigi în coadă și nici prințesele nu știu să facă ciorbă peste tot. L-am auzit odată pe tata spunând, posibil să fi fost un banc, că, în loc de ”și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ar trebui să zică ”și nu știau în ce se bagă”. Sau ”greul abia acum începea”. Multă vreme am dat vina, pentru singurătatea mea, pe felul în care mi-a fost spălat creierul de mică să nu mă mulțumesc decât cu un prinț. Și, atâta l-am așteptat, că era să scriu aceste rânduri din mânăstire.
Știți clipurile alea care circulă pe net, cu tot felul de balansoare sau centre de activități pentru bebeluși, care-i leagănă, le cântă; dacă-i iarnă, îi încălzesc, dacă-i vară, îi răcoresc? Alea, de zici că sunt nave spațiale, invenții ale unor minți geniale; se numesc ”device-uri”, că-s un fițoșag, la care s-a ajuns după îndelungă cercetare și multe studii și chestii testate. Costă o grămadă de bani, evident, toată treaba asta cu timpul și mințile iluminate, plus marketing-ul spre categoriile clienților de lux.
Râdeam de nevestele care visează la alt fier de călcat. Mi se părea culmea tristeții când vedeam doamne citind cu atenție descrieri tehnice pe mașinile de spălat. Mai grav decât să primești un aspirator mi se părea doar să ți-l dorești. Până m-a căpiat și pe mine un anumit model. Bine, îl luaserăm pe cel mai ieftin de pe un site din UK, ca niște naivi care nu apreciază lucrurile importante în viață. Și, uite-așa, am ajuns să îmi doresc unul mai normal la cap. L-am căpătat de ziua mea, m-am bucurat și nici măcar nu m-am măritat. Depășisem culmea tristeții, cum ar veni, nici nu mai era nevoie de inel.
Îi văd în magazine. Oameni în toată firea, cu copii de mână, care nu se mai dau duși de pe la vitrine. Pun mâna să mângâie piese, să simtă mai bine, să își amintească de vremurile în care se jucau și ei. Multă lume iubește LEGO, deși copiii construiesc mai mult, iar adulții înjură când calcă pe ele.
Tudor e la faza încă de Duplo, când ia piese, le dă o formă și câte un nume: Uite, mami, ăsta e un elefant.
Șoc și groază, am făcut co-sleeping cu părinții mei până mi-am făcut buletin. Am supraviețuit și n-am ajuns nici vreo dazaxată sexual, nici vreo lipită de fusta mamei. Mi-a fost greu să mă desprind din patul lor, da, fix cum unui bebeluș de 3 luni îi e greu să stea în fund, unuia de 1 an, să facă pipi la oliță, altuia, de 3 -să vorbească. Pentru că, pur și simplu, nu e pregătit. Așa că, mi-am dorit ca fiul meu să nu treacă prin asta. Îmi amintesc că-mi era teamă să nu vină seara și iar să mă întreb, oare eu unde dorm. Deși mereu dormeam cu ei, cred că întrebarea asta se punea doar în capul meu. Știu mirosul lenjeriei curate și dungile feței de pernă călcată, pe care-mi puneam capul când mai încercam câte un ”hai să dorm la mine în pat”. Mă simțeam atât de părăsită, de nedreptățită, încât mă apuca durerea de burtă când mă gândeam că ei sunt împreună, amândoi, iar eu singură și abandonată. Îmi imaginam că așa se simt oamenii în sicriu. Că o să mor de singurătate sau de frig.
