Unul să țină copilul și celălalt să execute periajul e un chin, deci ăsta nu poate fi ceva care să-l convingă să se spele pe dinți. Îmi imaginez cât de mult mi-ar plăcea mie să mă țină cineva imobilizată și altcineva să mă frece cu o periuță într-un loc în care eu nu vreau. Îmi trec câteva locuri prin cap, acum. O să fac eu asta mâine de bunăvoie? Nu prea cred.
Citeam un articol foarte de corazon despre ”mental loads”, adică poverile mentale pe care le duce o femeie care are grijă de casă, e și mamă, și bucătăreasă, și menajeră, și bonă, și mă-sa și ta-so în familia ei. Autoarea povestește că l-a însărcinat pe soț să găsească el, în locul ei, o firmă de curățenie pentru apartamentul lor. După două zile, omul o informează că … mai bine face el. Trage cu aspiratorul, dă cu mopul, ce poate fi așa de greu? Frustrarea nevestei, adică a autoarei, nu venea din datul cu mop, ci că el nu a trecut prin tot procesul de a găsi o firmă specializată, să vadă cum e când faci așa ceva. Să vadă cum e în pielea ei. Că simplu nu e: întâi întrebi prietenii dacă au recomandări, apoi centralizezi răspunsurile lor, dai un search să-i alegi pe cei din vecinătatea ta, să te asiguri că nu folosesc substanțe toxice, că nu sunt niște hoți, să citești toate review-urile de dinaintea ta. Să compari prețuri și, în final, să alegi. Doar că povestea nu se termină aici, căci el s-a ținut de cuvânt și s-a apucat de curățenie, în timp ce ghici cine a stat cu copiii toată după-masa cât el a aspirat? Aham, ea. Adică, scopul tot nu a fost îndeplinit, căci curățenie oricum s-ar fi făcut și cineva, de ceva, ar fi fost scutit. Pentru toți bărbații care nu înțeleg ce vreau să zic, în această poveste nu e vorba despre făcut curat. E vorba despre tot procesul ăla de gândire prin care trebuie să treacă femeia pentru orice ”lucru întâmplat”, că nu se ocupă veverițele, păsărelele, spiridușii sau cei șapte pitici. E vorba de empatie, de nevoia de a te simți înțeles în cuplu. Mamelor, cel mai probabil, nu trebuie să le explic.
Știți despre mine deja că sunt adepta machiajului minim invaziv, ca să zic așa. Nu mă împac deloc cu expresia ”ce machiaj purtăm astăzi”, de parcă machiajul ar fi o pereche de pantaloni scurți sau o rochie de seară, cu spatele gol. Mi se pare că măcar fața unui om ar trebui să fie o constantă în viața lui și mă îngrozesc tipele care se ”aranjează”, de nu le mai recunoști. Țin minte și acum tabăra la mare, din clasa a 11-a, când am văzut-o pe prietena mea cea mai bună pentru prima dată fără dermatograf pe la ochi și am rămas șocată: Doamne, ce frumoasă era!
Când am absolvit facultatea care ținuse o veșnicie, era un moment dificil în familia noastră din punct de vedere financiar. Criza, creditele, se adunaseră multe. Deși alții primeau bijuterii, mașină sau măcar o tabără pe undeva, eu nu mă așteptam la altceva în afară de un buchet de flori colorate. Când colo, surpriză, iată ce am primit de la părinții mei:
Deși nu m-a întrebat nimeni, să știți că după prima sarcină, n-am rămas cu nicio vergetură, doar cu o cicatrice care mai e doar pe jumătate urâtă: cezariana. Nu i-am pus nicio cremă, pentru că nu cred în miracole de acest gen și pentru că nici nu mă deranjează fizic absolut deloc. Aș vrea să repet partea cu ”nicio vergetură” și să spun ”așa e organismul meu, n-am făcut nimic special pentru asta”, ca vedetele alea slabe, care vorbesc despre metabolism de parc-ar fi o șaorma cu gânduri bune. Eu m-am uns, nene, în prima sarcină! Cu conștiinciozitate, din a doua zi după ce-am văzut testul pozitiv, m-am lăsat de cafea și m-am apucat de creme. Dimineața și seara, era ritualul meu. Acum, la a doua tură, cu voma în gât și un copil după mine, numai de ritualuri nu mi-a mai ars mie.
O tipă întreba pe un grup: ce să-i aducă soțul ei din Marea Britanie (nu neapărat medicamente) când vine de Paști, în concediu. Mi-a atras atenția întrebarea, pentru că, pe vremea când locuiam noi acolo, lucrurile erau fix invers. Ceream noi lucruri de acasă. Nu că am fi dus lipsă de ceva, deși, dacă judecai după cum căram ciorba de burtă la conservă în geamantane, printre ciorapi, ai fi zis că suntem pe jumătate duși cu pluta. Sau cu ciorba, na.
