Mame, haideți să ne învățăm băieții că adevărații prinți își duc copiii la culcare și rufele, la spălat. Ca să aibă o șansă la ”și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” (p)

Basmele astea cu prințul și prințesa m-au călcat un pic pe bătătură mereu, pentru că vând o imagine falsă asupra vieții, creează așteptări greșite asupra iubirii și adevărul e că prinții nu umblă cu covrigi în coadă și nici prințesele nu știu să facă ciorbă peste tot. L-am auzit odată pe tata spunând, posibil să fi fost un banc, că, în loc de ”și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ar trebui să zică ”și nu știau în ce se bagă”. Sau ”greul abia acum începea”. Multă vreme am dat vina, pentru singurătatea mea, pe felul în care mi-a fost spălat creierul de mică să nu mă mulțumesc decât cu un prinț. Și, atâta l-am așteptat, că era să scriu aceste rânduri din mânăstire.

Povestea Cenușăresei, cartea. Pe Tudor îl distrează surorile vitrege și pisica, plus șoriceii care știu coase rochii de bal. Mie-mi plac rochiile de bal și prințul, plus bagheta magică a zânei, una din asta ar trebui să-mi cumpăr și eu. Mi-ar folosi zilnic în bucătărie.
La întâlnirea dintre prinț și Cenușăreasă, minunata poveste spune ceva de genul, permiteți-mi să nu citez exact, că nu și-au spus nimic toată plimbarea, dar s-au îndrăgostit până peste cap. Ce prostie mare. Ce-o să înțeleagă copiii noștri din acest non-sens? Că tot ce contează între doi oameni e să ai o rochie de împrumutat și taică-tău să-ți toarne un bal, că tu singur nu ești în stare să faci rost de-o nevastă. Și, mai ales, că cel mai important lucru între doi oameni e să tacă și să își imagineze că se cunosc, că se iubesc, că sunt suflete pereche.

Cea mai sigură rețetă către nefericire, ar spune experții în divorț.

Și multe alte povești sunt pe tiparul ăsta: te-am văzut, erai îmbrăcată frumos, mi-ai plăcut, și-am trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Fără întrebări existențiale? Fără ”asl pls”? Fără planuri de viitor? Mi se pare foarte riscant să-ți legi destinele pe viață, fără să știi dacă el scrie corect un sms. ”Mie dor de tine” n-a însemnat niciodată potențial.

Și nu, nici basmele în care supereroii ajută albinele și salvează furnicile nu mă impresionează, pentru că o fac într-un fel interesat și pentru că realitatea ne arată că mulți sunt eroi pe stradă și monștri sub plapuma lor. Deci important, fetele mele, e cum e el în intimitate, cum își tratează persoana de lângă el și, de fapt, cheia succesului e potriveala. Că nu există răspuns greșit sau corect. Există oameni care sunt fericiți împreună, care se potrivesc. Multă vreme, după ce-am depășit faza de ”vreau și eu prințul meu”, am intrat în faza ”de mi-aș găsi și eu urâtul meu”. Deci să nu fiți surprinși, dacă Tudor o să știe că Cenușăreasa și-a petrecut toată noaptea povestind cu al ei prinț, doar că a uitat să-i spună cum o cheamă, pentru că el a avut chestii mai importante să o-ntrebe.

Așa că, haideți să ne învățăm băieții că prințul are și alte responsabilități, nu numai calitatea de a fi. Prinț. Că știu mulți din ăștia din auzite, prietenele mele sunt măritate cu unii dintre ei. Care vin acasă și mângâie telecomanda, care nu știu cum funcționează mașina de spălat și au impresia că fierul de călcat e un pericol public. Prinți care n-au spălat în viața lor copiii pe dinți, de culcat nu s-a întâmplat decât atunci când i-a răpus pe ăștia mici somnul și ghici cine s-a grăbit să-și asume victoria mintenaș? Deci ăștia. Care au impresia că e sub demnitatea lor să-și ducă în coș șosetele murdare sau să o întrebe, nevastă, mai poți?
Și-atunci să-i învățăm ce cu adevărat contează. Care-s cele mai prețioase diamante de sub plapuma lor: o vorbă bună, o întrebare pusă cu sens, un răspuns ascultat fără judecăți și fără întreruperi. Chiar fără soluții, de cele mai multe ori. Să nu-i spună copilului ”mai dormi un ceas, că mama-i obosită”, ci să-l ia de mână, să-l scoată în parc, până ea face un duș în tihnă sau visează un vis sau bea o cafea. Să-i învățăm că e mai puțin important cum li se pare lor o situație și tot ce contează e cum se simte ea. Că lucrurile între oameni nu sunt cum ni se pare nouă că ar trebui să fie și că emoțiile nu trebuie împărțite în bune și rele, ci acceptate și atât. Să-i învățăm că, în iubire, nu e suficient să apari. Trebuie să fii flexibil ca o plastilină. Nu să fii un preș la picioarele cuiva, dar, dacă iubești o persoană, să fii acolo pentru ea. Că uneori, e mai important decât să mergi la serviciu, decât să faci bani sau decât să-i cumperi diamante.

Bineînțeles că asta nu îi învățăm numai din cărți, ci și din exemplul personal. Să ne vadă pe noi că prețuim lucrurile cu limită, că nu ne vindem un rinichi pentru o rochie de brand. Să ne vadă pe noi că ne înțelegem partenerul, nu că îl tratăm ca pe ceva dat din oficiu. Să simtă bucuria din cuplu, să audă clopoței la sărbători, să simtă dorul la o despărțire și căldura unei revederi. Să știe că regula într-o familie este: mie mi-e bine, când și ție ți-e bine. De asta, mamelor din lumea asta, haideți să ne învățăm băieții să fie mai mult decât niște prinți. Și vor fi mai mult decât fericiți.

Iar ca să vedeți cum ne jucăm noi de-a prințul și prințesa, vă las un filmuleț, cred că o să vă distrați.

Am folosit colecția ”Crystal Palace” de la Playmobil, care tocmai a lansat un film cu o poveste de dragoste dintre prințesa Finya și prințul Florin. Și cum noi n-am văzut filmul încă, ne-am imaginat cum ar putea fi. Dacă ați urmărit până la final, cu sunet, l-ați auzit și pe Tudor cum se distra. Ăla e râsul lui de fiecare dată când cade răpus căpcăunul. Ce m-am bucurat că n-a râs în partea a doua, cea de după căsătorie, cum sper să nu râdă niciun ”prinț” care se nimerește pe-aici.

Jucăriile de la Playmobil se bazează pe povești și personaje și încurajează jocul de rol. Vi le recomand. Practic, construiești povești. Nu știu ai voștri copii cum sunt, dar al meu iubește magia asta care se creează și îi place mult să refacă realități. Îi plac și piesele propriu-zise, că le poți construi. Noi am ridicat castelul de cristal, am montat băncile, am așezat lebăda, am plantat floricele, am lipit diamante, am pus căciuli și peruci personajelor, toate detaliile astea muncite au farmecul lor, iar pe Tudor (3 ani și 8 luni) îl prind din prima clipă. Ce vreau să spun e că-i un proces tot jocul ăsta. Și nu se termină după ce ai construit, ci abia atunci începe.
Și după ce ne-am jucat împreună, a început să se joace singur, să rupă povestea și să o decline ca pe un substantiv. În alte povești. Ca spin-off-urile de la seriale.

Aici ducea un pacient cu targa spre ambulanță.

El se joacă singur de ceva vreme, dar sunt doar anumite jocuri care se califică la așa ceva. Acest Playmobil e unul dintre ele. Să-l vedeți cum dezmembrează căpcăuni, cum trimite prințul la piață, fix cum a învățat din povești și, mai ales, din familia lui. Ahahahaha. Ceea ce vă dorim și vouă.

Image by Couleur from Pixabay