Mereu am fost adepta filozofiei care spune că, dacă tot faci un lucru, măcar să-ţi dai silinţa. Astăzi am avut senzaţia că am fost zăpăcită cât pentru un an întreg, cât să mă ridic la toată zăpăcenia şi stângăcia de care ar putea un om da dovadă. Un om blond, desigur.

Ce te faci când toate îţi cad din mână, când de fiecare dată trânteşti capacul de la gunoi (când coşul e metalic şi cineva doarme în casă, nu e tocmai cel mai plăcut), când fiecare uşă se plesneşte în urma ta, când furculiţele pică de pe masă, te împiedici de cizmele tale şi parcă unele clădiri s-au pus anume ca să-ţi stea ţie în cale. După ce era să intru într-un gard, mi-am belit degetele de-un perete. Până la sânge, că eram tare grăbită. Şi zăpăcită. Cât pentru un an.

Sunt sigură că n-aţi păţit niciodată.

Iar de restul detaliilor vă scutesc. Sănătoşi să fim până la anul. Astăzi, blondele au luat pauză. Deşi, în mod oficial, au avut un moment când au pus mâna pe telefon şi s-a rezolvat o situaţie. De parcă ar fi fost mâine.

foto

• Fiindcă e impersonal.
• E modul în care “n-am ştiut ce să-ţi iau” înseamnă de fapt “ştiu că trebuia să-ţi iau ceva, dar n-am avut chef acum să-mi sparg creieii, cât să-mi amintesc cât porţi la cămaşă sau care ţi-e culoarea preferată.” Cadourile nu sunt despre obligaţii, ci despre momentul ăla când vezi ceva pe un raft şi îţi aminteşti instantaneu de o persoană. Şi de câtă bucurie i-ar pricinui ca respectivul obiect să stea pe un raft din casa sa!

  Continuare

După postul cu rufele şi maşina de spălat şi după declaraţia despre noile mele îndeletniciri bucătăriceşti, acest post era parcă subînţeles şi natural, la fel cum, după ce mănânci sărat, te năvăleşte setea. Dacă te apuci de tot felul de chestii noi, Miruno, îţi înmulţeşti problemele, de parcă şi aşa nu ai avea destule. Nu spun că mă plâng, hooo, nu-mi săriţi în cap. Deşi în ultima vreme, blogul s-a cam intitulat “şiblondeleiubesc”, să revenim la realitatea rufelor şifonate.

De ce cămăşile de bărbaţi se calcă atât de mult mai greu decât cele de femei? De ce au hainele atâtea cute? Gulere? Şi nasturi! De când nu mai văzusem eu cămaşă bărbătească la studiat cu fierul de călcat (probabil mi s-or nimerit vreo două de-ale lui tata acum vreo mulţi ani, când te-miri-ce evenimente rare), au apărut nişte unii nasturi care ţin de guler, de taman bine te-ncurcă la călcat. De ce! De ce rufele trebuie spălate pe culori! De ce cămăşile se şifonează? De ce umeraşele doar atârnă, în loc să şi întindă hainele? De ce există mai multe tipuri de fier de călcat? Care-i diferenţa între ele, că fierul e unul singur de la Mendeleev încoace. Cine-a inventat manşetele! Şi de ce trebuie călcate hainele?

Continuare

Că-mi fuge pământul de sub picioare şi că-mi vând sufletul unor copii care nu vor şti ce să înceapă cu el. La preţ mai mic decât mi-aş fi dorit, că măcar de bani să fii mulţumit, dacă alte garanţii oricum nu ai.

Când am semnat contractul, am simţit cât de mult mă iubeşte mama, ca un copil mic ce se ridică plângând după căzătură şi drept în braţele ei fuge. Imediat apoi, m-am simţit a nimănui, de parcă aş fi confundat locurile cu oamenii. Nu spuneam eu mereu că de locuri nu e bine să ne ataşăm? Şi nici de oameni, preferabil de un câine.

Nu ştiu cum să vă spun. Să-ţi laşi mirosul în casă, peste care să vină altul să respire e o treabă mai complicată decât mi-aş fi imaginat.

Continuare