PR-ul nu e o limbă străină. Din punctul meu de vedere, cel mai reuşit PR e ăla natural, dacă tu eşti drăguţ/ă de la natură. Dacă nu, ideal e să fii un bun actor. Dacă nu, cel mai bine te apuci de grădinărit. Sau ceva, altceva, nu ştiu ce, că am avut în ultima vreme o discuţie despre riscurile la care te supune practicarea medicinii şi am ajuns la concluzia c-o să mă apuc de cultivat plante, cu toate că şi cu ele trebuie “să ai grijă” cum vorbeşti…

Cum NU se face PR-ul: săptămâna trecută, primesc o invitaţie de la cineva

Continuare

Nu pot să nu mă întreb dacă, atunci când iubeşti pe cineva, nu ai şi dreptul de a te bucura de el în deplinătatea sa fizică, oricum ar arăta acest tablou în capul dumneavoastră cititor de aceste rânduri.

Sunt momente în care, dacă aş fuma, mi-aş aprinde o ţigară. În care, dacă aş şti cânta, ţi-aş fredona versuri din suflet. În care, dacă aş putea bea, am împărţi o sticlă de vin.

Sunt momente în care, dacă aş şti, ţi-aş spune şi ţie. Şi altele, în care conjugările îşi pierd sensul şi singura rămasă valabilă e persoana întâi şi pluralul:

noi

Precum pictorii geniali au perioade, precum marii filosofi au etape, eu sunt într-o stare blondă demult şi defazată din fabricaţie. În aceste momente însă, umblu hăbăucă după imagini pe net. Imagini cu poveste. O să vă placă linkul ăsta.

Trebuie că există şi o psihologie a muncii. Google ştie de mult, probabil că şi dumneavoastră. Eu abia astăzi m-am gândit.

Continuare

Na, mie asta mi se pare senzaţional! Îl felicit pe respectivul “Rumbu” şi mă bucur să aflu că aşa ceva chiar s-a întâmplat! De acum înainte, sper să fie tot mai puţină lume care să nu aibă acces în anumite locuri din indiferent ce motive tâmpite.

De ce nu am scris despre asta mai devreme? Fiindcă povestea nu e lacrimogenă, omul nu face apel la nici un şantaj emoţional, ci a mers bine-merci la tribunal, a tăcut şi-a făcut. Şi exact cum a zis Valeriu într-un comentariu la postul anterior: şi-a comunicat victoria, nu declaraţia de război. Doar că poveştile ale căror finaluri le cunoaştem nu mai sunt atât de savuroase, nu-i aşa?

Să inspirăm adânc şi să mergem mai departe. În pantaloni scurţi 🙂

Clubul îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clientela.

Şi în termenul “clientelă” intră TOATĂ lumea, potenţiali clienţi, din moment ce nu vrem să facem discriminări şi să ne împărţim pe categorii cu sau fără scaun cu rotile. Da, e vorba de scandalul din nu-ştiu-care club din Timişoara, în care, unei femei imobilizate i-a fost interzis accesul. În afara faptului că bodyguard-ul de la intrare o fi fost vreun bou-vagon triunghiular cu IQ mai mic decât numărul de la pantof, toată povestea asta e un subiect de presă de toată jena. Nu zic că e ok că nu au lăsat-o pe biata femeie să intre, dar nu înţeleg de ce e ATÂTA agitaţie? Nu zic că ea s-ar fi simţit bine într-un loc în care toată lumea dansează şi ea, evident, nu poate, nu zic nici că s-ar fi simţit prost, că nu îmi pot imagina şi nici nu este treaba mea. Dar pot să îmi dau cu părerea, cât să spun să vă relaxaţi niţel, că prea vă daţi susţinători ai non-discriminării, discriminând intenţionat tocmai pe cei care nu au fost discriminaţi de soartă. Fapt pentru care nici aceştia nu au nici un fel de vină. Iar ei şi-au rezervat din timp dreptul ăla afişat pe uşa de la intrare şi la început de articol.

Vă amintiţi cum, în clasa a noua, voiam şi noi în club cu colegii, iar pe băieţi niciodată nu-i lăsau bodyguarzii să intre? Fiindcă, fie erau prea mici de statură, fie prea mici la portmoneu, fie prea minori în buletin. Din punctul meu de vedere, e cam tot aia, că nici ei, săracii, n-aveau nici o vină că nu s-au născut mai repede şi n-au crescut mai mult.

Continuare