Nu ştiu de ce. Probabil ideea de învăţat, de sesiune şi examene răsună a Cluj în capul meu. Zilele astea mi-e dor de prietenele mele, de camera mea din cămin, de sala de lectură şi de cafeaua încălzită la microunde.

Mi-am tot imaginat cum ar fi fost de-aş fi rămas acolo, pe străzile în pantă şi vremea capricioasă. E tare ciudat cum ştiu că toată şederea mea în Cluj a fost asortată cu nori grei şi ploi bogate, dar amintirile de azi sunt înecate în miros de poveşti târzii cu becul stins şi vopsea proaspătă de calorifer încins.

Mi-e dor de mesele de la BCU şi nesul cu 5mii, de pauzele din curtea din spate şi fustele noastre lungi de vară. Mi-e dor de mirosul de kebap pe care-l găseam dezgustător şi covrigii de la Primăvara. De priveliştea de pe geamul Casei de Cultură şi urcatul pantei din Haşdeu. Ba şi de gălăgia din cantină şi mirosul de ulei prăjit mi-e dor, când mi se face foame. Chiar dacă rar erau apreciate atunci, pe vremea aia.

Iar multe dintre cele pe care astăzi le îmbrac în strai de nostalgie caldă mă făceau să plâng atunci, să-mi caut locul fără să-l găsesc, să plec prea des acasă şi să mă întorc cu inima-ndoită. Am pierdut fără să ştiu bucurii banale şi tablouri de studenţi, doar fiindcă am crezut că, dacă azi nu îmi mai trebuie, le pot servi şi mâine liniştit.

Nu-mi pare rău de ele, ci-mi pare rău de mine. Căci alta mi-ar fi fost şederea în Cluj, dacă aş fi ştiut că îmi e numărată. Ar fi fost mai frumoasă. În realitate, nu doar în amintiri.

Să nu faceţi ca mine. Fiindcă, în realitate, toate şederile ne sunt numărate.

Când a deschis uşa clasei la prima oră dintr-a cincea, aş fi dat orice să fie doar un vis urât. Mă jur. Stăteam în prima bancă de la mijloc cu cea mai bună prietena şi mă rugam să nu fie adevărat. Trecerea de la învăţătoarea mea tânără, cu bucle libere şi vorbă rârâită se transformase într-o vibraţie puternic negativă. A spaimă.

Nu ştiam cum o cheamă, dar îi cunoşteam glasul, după cum striga la noi prin pauze, pe holuri. Era înaltă, pe la vreo 50 de ani. Cu un spate îngust şi un bust mic, bucle negre, sucite cu fierul şi o pereche subţire de buze trase-n ruj sidef. Îi ştiu şi acum ochelarii de pe nas şi gestul cu care lua pixul în mână şi trecea absenţii în catalog. Uneori se uita fix peste ramele aurii, de parcă nici nu voia să te vadă prea bine, în toată mizeria ta prost exprimată, de clasa a 5a. Era fix genul de profă care îţi chinuie anii copilăriei. Sau ce-o mai fi rămas din ei.

Am început să-l urăsc pe Creangă, pe Sadoveanu şi pe toţi ai lor,

Încercând să mă hotărăsc ce pliculeţ de ceai să înmoi în apa clocotindă, le-am luat pe toate la mirosit. Iar ce m-au năpădit nu au fost nişte arome, ci nişte amintiri.

De când eram mică. Şi nu-mi plăcea ceaiul. Dar deloc. În asemenea hal de deloc, încât nici când făceam febră nu mă înduplecau să înghit oribila licoare. Apă dădeam cu plăcere pe gât, dar în stare pură, fără corcituri de felul ăsta. Eram mică şi mofturoasă. Mică am rămas, doar mofturile s-au transformat.

Pe vremea aia nu mâncam mămăligă decât cu lapte. Şi cu străbunica mea. ( Da, să o cunosc a fost o onoare, iar trecerea ei am presimţit-o mai ceva ca reumaticii vremea rea. Poate o să spun odată pe-ndelete…) De mămăligă cu brânză şi smântână nu voiam să aud, ba nici în poze nu o puteam vedea.

Iar cafeaua îmi făcea direct o greaţă din aia mare, mai ales că o asociam cu mama când venea să mă trezească dimineaţa. Mă juram că n-am să pot vreodată cumpăra aşa ceva. Sau din categoria “eu niciodată” era şi faza cu geanta la doamne. Care mi s-a părut o bună bucată de timp ceva extrem, absolut inutil şi puternic chinuitor.

Azi am un soi preferat de ceai, pe care mi-l prepar cu enorm drag. Ba mai am şi cană cu ceşcuţe, care poartă pete brune de scorţişoară în pereţi. Dovada iubirii mele pentru el, ceaiul. Sau pentru mirosul lui de mere coapte. Într-un restaurant tradiţional românesc din New York am mâncat prima mea mămăligă cu brânză. Când m-a atras probabil nu partea organică a mâncării, ci ceea ce venea o dată cu ea. Şi de atunci, am o deosebită plăcere să comand adesea la restaurante: mămăligă cu brânză şi smântână. Iar pe prima mea cafea am dat-o pe gât fără să respir, că altfel n-aş fi trecut de prima sesiune. Adică, aş fi supravieţuit, dar aş fi rămas acolo: la prima sesiune. Între timp, beau cafeaua neagră şi  o savurez din înghiţituri mici, asortate adesea cu poveşti frumoase. A devenit prima plăcere a dimineţilor mele. Şi am ajuns a-mi dori să am şi eu prunci, pe care să-i chinui în zorii zilei, când deschizi geamul  să laşi întunericul în cameră. O cafea şi un chip adormit de copil. Mi-ar plăcea… Iar de genţi, nu căutaţi prin dulapuri, că se huruie toate. Grămadă. Şi nu vă imaginaţi că doar acolo le ţin!

Vedeţi, cu timpul se nasc nuanţe şi gusturile se combină. Cu experienţe. Am zice că am evoluat. În fapt, numărul papilelor gustative scade,  în loc să crească şi el ca tot colesterolul, odată cu vârsta!
Deci tocmai am demonstrat că putem ieşi câştigători şi pe o piaţă în (s)cădere liberă. E chestie de nuanţă. Şi de miros.

sursa

Ştiţi, era o vreme când credeam că pe bebeluşi îi aduce barza şi că pentru a-i avea trebuie să te căsătoreşti la primărie. Azi am depăşit cu succes prima noapte nedormită din pricina  bocancilor păşiţi în viaţa mea prea dintr-o dată şi mă uit cu nedumerire clasică la nelămuririle epocii respective.

Eram într-o cafenea rece din capătul Haşdeului, în anul trei, ţin minte. Cu două ceşti grăbite de timp şi poveşti rătăcite de evenimente. Peste asta chiar n-am să trec vreodată. Şi un zâmbet schiţat într-un colţ de gură mică. Plus un al treilea musafir neinvitat. Picat ca musca-n lapte şi mărturisirile noastre.
Sunt oameni cu care vorbeşti ore şi nu spui nimic şi sunt prietene care n-au nevoie decât de un colţ de gură mică, să te-asigure că are să fie bine.

Sau mă amintesc într-o stare de îndrăgosteală cu mâncărici în tălpi şi pe el într-una de luciditate absurdă. De grijă atentă cu destinaţie clară de resemnare. Ştiu vocea lui şi  tonul ascendent la final de convorbire. Dar am uitat tot ce-mi spunea. De fapt, nu cred c-am auzit vreodată. Era ceva de noi, apoi de mine şi de el, iar eu ştiam că nu-i de bine şi nici nu mai voiam să ştiu.

Sau Dacia drumurilor noastre de liceu. Cum mi-a purtat pedala şi dorul pe cărările unui Sibiu care-a crescut prea mic pentru o fată aşa de mare. Aveam permis de conducere. Şi în seara aia, când acasă era lume, care nici să plângi nu te lăsa, am zorit până la ea în poartă. Fiindcă întotdeauna rănile ustură mai puţin când te prăbuşeşti în braţe larg deschise.

Azi ştiu că pentru bebeluşi e nevoie de iubire şi acte de încredere. Mai ştiu că durerile seacă precum apa din pahar. Cu timpul. Că prietenele au motive când îţi zâmbesc cu duioşie, iar oamenii pot avea dreptate chiar şi când tu nu o auzi. Că rănile se înnoiesc, maşinile se schimbă, doar braţele deschise rămân. Să amortizeze impactul dur când te loveşti de tot ce nu credeai că te atinge.