Butonând în seara asta, am dat peste această telenovelă la care mă uitam prin clasa a-3a (?). Incredibil. Câte amintiri mi-a trezit. Dincolo de faptul că între timp m-am plictisit nu numai de telenovele, dar şi de televizor cu totul, am rămas şi-am urmărit toate cele vreo 10 minute câte mai erau din episod.

Cât eram de mică pe vremea lu’ Kassandra. Şi cât mă certa tata că mă uit. Zicea că e film de poştaşi, habar nu am de ce. Că poştaşii nu i-au greşit cu nimic.

Pe vremea aia, aveam lecţii de făcut, încă mă jucam cu păpuşile şi nu ştiam ce-s ălea telefoanele mobile. Abia învăţasem tabla-nmulţirii. Pe vremea aia, nu-mi imaginam că mi-ar putea vreodată plăcea genţile, cărţile şi amintirea clipei de atunci. Genţile mi se păreau nişte atârnătoare absolut hidoase şi inutile, iar cărţile mă enervau din start. Pe vremea aia, dormeam aproape zilnic la amiaz şi dimineaţa nu trebuia să aleg cu ce mă îmbrac. Fiindcă mă îmbrăca mama, cât eu încă dormeam. Da, niciodată nu am fost o matinală. Odată, cică m-a găsit “sforăind” în baie cu capul pe maşina de spălat. Pe vremea aia, nu aveam costum de baie şi nici dizolvant de lac de unghii. Aveam părul lung şi nu credeam că voi fi blondă într-o bună zi. Pe vremea aia, nu ştiam că trebuie să te încui la baie, iar mama mereu venea să-mi culeagă părul căzut de pe spate, după ce mă spălam pe cap. Dacă vă spun că ţin minte primul spălat pe cap departe de ea? Eram într-a 6a, într-o excursie în Germania şi neajutorată în cabina de duş. Mi s-a făcut îngrozitor de dor de ea. Pe vremea aia, n-aveam net şi nici măcar calculator, n-aveam pacienţi şi nici măcar planuri…

Pe vremea aia, şi apa de la robinet era bună, vara era vară şi toamna era şcoală. Acum nu mi se mai pare. Şi mă întreb ce s-o fi schimbat: apa, robinetul sau telenovela?

Mi-a spus că atât de aprig îmi apăram mie libertatea, încât nu-i mai lăsam şi lui loc de a sa.

Niciodată nu mă gândisem astfel. Că libertatea lui era aceea de a mă putea lua oricând de mână, chiar şi atunci când eu vorbeam cu altcineva. Că libertatea lui era aceea de a mă putea pupa oricând pe buze, chiar şi atunci când, din nou, eu vorbeam cu altcineva. Sau stăteam pe net. Sau învăţam. Sau mă enervam… Mi-a spus că era fericit când de departe se uita la mine ca la “acea fată frumoasă”, gândindu-se automat la băiatul care poate sta lângă ea. Şi se simţea fericit ştiind că el este acela. Aceasta era libertatea lui.

Pe care, dintr-un exces de libertate si egoism, i-am negat-o până la sânge. Niciodată nu mă gândisem aşa:

Continuare

N-am mai jucat tenis de pe vremea în care nu purtam sutien, fiindcă n-aveam ce pune în el. Nu că s-ar fi schimbat esenţial situaţia de atunci, dar garderoba s-a îmbogăţit considerabil. După 10 ani, am ţinut din nou racheta în mână şi-am alergat pe un teren. Ştiţi câte lucruri mi-am amintit? De prima lecţie a profului de tenis care ne-a spus aşa: unui băiat, dacă-i dai o palmă de aici (şi ridica uşor mâna, cu cotul îndoit), n-o să simtă nimic. Dar dacă-i dai una din spaaaate…! şi-şi desfăcea braţul larg, să ne arate cu ce avânt trebuie să dai lecţii ticăloşilor. Şi adversarilor de pe teren. Omul glumea, desigur. Era un tip excepţional, tare l-am îndrăgit. Spunea aşa: în tenis, talentul nu ajunge. În tenis trebuie să ai rezistenţă, forţă şi tehnică. Primele două mai ales se dobândesc prin muncă. Talentul ajută la ultima, dar nu-i de culcat pe-o ureche.

Şi mai spunea proful că omul trebuie să ştie 3 sporturi pe lumea asta: 3 de iarnă şi 3 de vară. Era şmecher aşa şi nici cu aritmetica nu le prea avea 😛 Că altfel e jumătate de om.

Mi-a plăcut mult la tenis, aveam echipament şi racheta mea, aveam şi-o prietenă cu care mergeam la antrenamente. Pe Ada. Era ceva mai rapidă decât mine şi mă enerva. Mereu ne certam pe mingi, dar asta nu ne-a oprit niciodată din joc. Au fost vremuri când jucam zilnic. Iar acasă întotdeauna plecam împreună, la fel de prietene cum ne-am şi dus. Între timp, nici nu mai ştiu dacă mai joacă tenis, cât de lung îşi poartă părul sau dacă a-nceput să bea cafea. Am rugat-o doar să-mi spună dacă se mărită, că mă duc la nunta ei din orice colţ al lumii aş fi. Unele prietenii te obligă la treaba asta. În cel mai frumos sens al unei obligaţii.

Mi-am amintit ce uşoare îmi erau picioarele când aveau de purtat doar 40 kg pe teren. Mi-am amintit de satifacţia pe care ţi-o dădea o minge ajunsă unde-o trimiteai. Că nu mereu se întâmpla aşa o nimereală. Mi-am amintit de adidaşii pe care-i purtam, de şepcuţele cărora le număram cusăturile de pe cozoroc, că auzisem eu că-i semn că sunt originale. (?!?!?) Şi mi-am mai amintit cum tata se juca tenis cu toată lumea mai puţin cu mine. Nu ştiu dacă ne-am jucat de 3 ori în toată viaţa mea. Însă ştiu că mi-am dorit. Dar cu o înţelepciune de copil la 10 ani, care-şi înţelegea părintele că n-are răbdare. Fiindcă eu dădeam după avioane, iar tata joacă foarte bine tenis. Cu diplome şi cupe aurite. Îl auzeam şi-acum în capul meu cum îmi spunea: “Dacă vezi că n-o dai bine, mai bine n-o mai da deloc!” E drept, eu mai mult alergam după mingi decât loveam în ele. Dar nici n-aveam cum depăşi acest moment. Sunt unele lucruri în ceea ce-l priveşte, pe care le intuiesc din start, fără a mai da ocazie să se-ntâmple altfel. (Ştiu, tată, că deja te-ai enervat acu’ multe rânduri, dar te rog să înţelegi că e ca atunci când eu spun că sunt gata la timp şi tu ştii că asta înseamnă jumătate de ceas în plus. Şi întotdeauna ai dreptate. Iar noi tenis nu am prea jucat. Orice altceva ţi-ai aminti e rodul imaginaţiei tale. Sau al jocului cu alţi copii.)

Mergând spre casă, cu obrajii în sânge de la atâta efort, m-am oprit o clipă şi m-am întrebat. Dacă oare tenisul mi-a plăcut pentru tenis sau pentru toţi aceşti oameni dragi de care mă lega: tata, Ada şi proful. Că prea sportivă n-am fost niciodată. La capitolul ăsta, semăn cu mama.

sursa

Acest post începe de la un RT pe care l-am dat:

@SiBlondeleGand normal. Atitudinea conteaza! 🙂 RT @ImpreunaReusim: We shouldn’t teach great books; we should teach a love of reading

După care, Simona a povestit aici despre pasiunea ei de a citi, care a venit modelată de tatăl ei şi dorinţa de a se eschiva de la mersul la piaţă (ştiu şi eu cum e să te trimită de 3 ori după 3 ouă :p). Simona mă întreabă de unde mi-a venit mie pasiunea pentru citit, iar eu îi răspund că încă o mai aştept.

Ştii, Simona, nu cred că plăcerea ta de a citi vine de la tatăl tău, ci de la tine. Fiindcă altfel ţi-ar fi putut da cele mai cu prinţese poveşti şi tot nu s-ar fi lipit nimic. Şi în ceea ce priveşte cuvintele scrise în vocabular, mie doar gândul la aşa ceva îmi dă fiori pe şira spinării. Am citit foarte puţin la viaţa mea şi asta fiindcă eu credeam că a citi o carte presupune un dicţionar, un creion şi un vocabular cu două coloane, apoi un caiet pentru rezumat. Şi înainte de toate, o listă de lecturi obligatorii (că la cele suplimentare nu ajungeam niciodată). Iar pentru mine, toate astea erau prea mult. Mă scârbeau în asemenea hal, încât nici nu mai voiam să mă apuc. Atunci nu înţelegeam că plăcerea cititului nu e despre cu ce rămâi după, ci despre cum simţi în timp ce. Simona, nu suntem suma cărţilor citite. Tocmai fiindcă putem citi fără a înţelege. Iar eu nu cred că sensurile stau în dicţionar. Majoritatea cuvintelor din vocabularul meu le-am achiziţionat din mers, din contexte, din trăiri care mi le-au explicat mai complex decât aş fi putut citi vreodată. Ştiam demult la ce se referă “a revela” şi “a releva”, când am înţeles ce-i aia o revelaţie. Asta aşa doar, ca exemplu.

Iar în momentul în care mama şi-a dat seama că repulsia mea faţă de cărţi ar putea deveni periculoasă, a luat atitudine. Femeia a-ncercat: mi-a pus cărţi în mână, eu le-am pus la loc. Ba la un moment dat, ştiu că mi-a propus să-mi dea 100mii pe carte citită. Fără nici un fel de alte obligaţii. Nici nu m-ar fi pus să-i povestesc, da’ să-i mai scriu rezumate. Doar să-i spun că am citit. Iar 100mii pe vremea aia erau bani. Crezi că m-am îmbogăţit? Habar n-am care erau valorile mele pe vremea aia, da’ se pare că nu apreciam de nici unele…

Ştii când am început să citesc? În facultate. Când brusc lucrurile au început să se descopere. Când am scăpat de sub sclavia “lecturilor obligatorii” şi a listelor cu pagini interminabile. Am ajuns la şcoală şi, în sfârşit, am reuşit să simt că sunt liberă să citesc pentru mine. Nu pentru profe, nu pentru bani, nici măcar pentru mama. Ci pur şi simplu pentru mine. Deci da, ăsta e momentul în care mi s-a schimbat atitudinea. Iar azi pierd ore-ntregi prin librării. Mă uit cu poftă, gust din fiecare, dar nu le iau multe acasă. Nu îţi imagina că am recuperat vreun pic din timpul pierdut. Probabil, în timp ce tu stăteai în pat şi citeai, eu mergeam la piaţă după pătrunjel. Sau mă jucam, culmea, de-a şcoala. Sau poate chiar mă uitam la clasicele telenovele ale anilor ’90. Dar nici astăzi nu citesc. E adevărat că am cărţi întregi terminate pe WC, dar n-ai să mă vezi niciodată în capul patului, cu ochelarii pe nas şi veioza aprinsă. Sau poate pur şi simplu, n-am întâlnit încă “acea” carte. Nu ştiu, încă o aştept.

p.s. Nici nu am citit vreodată o carte care să nu-mi placă. Fiindcă nu reuşesc să trec de prima pagină… (Bine, excepţie făcând romanul ION, pe care l-am halit în 3 zile, tocmai fiindcă tortura era atât de mare, încât simţeam că daunele vor fi iremediabile dacă prelungesc chinul. Şi am preferat să termin repede. A, dar cred că era în perioada în care exersam cititul în diagonală 😛 Cu toate că durerea nu trecea mai repede deloc. Încă mai trag după asta.)

Exact aşa cum există oameni-Mars şi oameni-Snickers (eu sunt din prima categorie), exact aşa cum există oameni-Milka şi oameni-Kinder (eu sunt din ambele), tot aşa există fete-Dylan şi fete-Brandon.

Zilele astea, mă uit la Beverly Hills 90210, seria clasică. A trecut atât de mult timp de când am văzut serialul, încât nici firul epic nu mi-l mai amintesc. Un singur lucru mai ştiu: că mie îmi plăcea de Brandon. Şi niciodată n-o înţelegeam pe verişoara mea Anda (dacă citeşti chestia asta, să ştii că-mi amintesc cum ţi-ai făcut broşă dintr-un cap de Dylan lipit pe o bucată de riglă, de care erai mândră foc! Iar eu eram mândră de isteţimea ta în confecţionarea minunăţiei, că freza preasculată a tipului nu mă impresiona deloc. Aveam vreo 12 ani?)

Recent, am visat într-o noapte că dansam pe o melodie a trupei Andre. Şi-apoi m-am pus pe youtube doar pe muzici din astea elevate, gen 3sudest (nu aşa se scria?! :P) şi Alin, alin. Şi cu puţină îngăduinţă am concluzionat că Genius încă sună actual. A fost drăguţ, mi-am amintit chestii pe care nici nu mai ştiam că le port cu mine. Şi că există butoane pe care poţi apăsa şi revin toate la loc. Săracii de noi.

Între timp, m-am prins şi eu de ce bătaia era pe Dylan şi nu pe Brandon sau pe Steve. Că pe David aproape nici nu-l vezi, la cât e de mic şi pricăjit în primul sezon (până unde am ajuns cu vizionarea). Dar de cum arată acum ce ziceţi? Pe toţi îi vedeţi aici.

p.s. Dacă vreţi nişte recomandări de seriale mai contemporane, să zic aşa, a făcut Pyuric zilele astea o listă. Pe multe le-am văzut şi eu. Pe celelalte, precis mi-ar plăcea. Dac-aş mai avea o viaţă de investit în filme…

sursa foto