Demonstraţie de câştig în criză

Încercând să mă hotărăsc ce pliculeţ de ceai să înmoi în apa clocotindă, le-am luat pe toate la mirosit. Iar ce m-au năpădit nu au fost nişte arome, ci nişte amintiri.

De când eram mică. Şi nu-mi plăcea ceaiul. Dar deloc. În asemenea hal de deloc, încât nici când făceam febră nu mă înduplecau să înghit oribila licoare. Apă dădeam cu plăcere pe gât, dar în stare pură, fără corcituri de felul ăsta. Eram mică şi mofturoasă. Mică am rămas, doar mofturile s-au transformat.

Pe vremea aia nu mâncam mămăligă decât cu lapte. Şi cu străbunica mea. ( Da, să o cunosc a fost o onoare, iar trecerea ei am presimţit-o mai ceva ca reumaticii vremea rea. Poate o să spun odată pe-ndelete…) De mămăligă cu brânză şi smântână nu voiam să aud, ba nici în poze nu o puteam vedea.

Iar cafeaua îmi făcea direct o greaţă din aia mare, mai ales că o asociam cu mama când venea să mă trezească dimineaţa. Mă juram că n-am să pot vreodată cumpăra aşa ceva. Sau din categoria “eu niciodată” era şi faza cu geanta la doamne. Care mi s-a părut o bună bucată de timp ceva extrem, absolut inutil şi puternic chinuitor.



Azi am un soi preferat de ceai, pe care mi-l prepar cu enorm drag. Ba mai am şi cană cu ceşcuţe, care poartă pete brune de scorţişoară în pereţi. Dovada iubirii mele pentru el, ceaiul. Sau pentru mirosul lui de mere coapte. Într-un restaurant tradiţional românesc din New York am mâncat prima mea mămăligă cu brânză. Când m-a atras probabil nu partea organică a mâncării, ci ceea ce venea o dată cu ea. Şi de atunci, am o deosebită plăcere să comand adesea la restaurante: mămăligă cu brânză şi smântână. Iar pe prima mea cafea am dat-o pe gât fără să respir, că altfel n-aş fi trecut de prima sesiune. Adică, aş fi supravieţuit, dar aş fi rămas acolo: la prima sesiune. Între timp, beau cafeaua neagră şi  o savurez din înghiţituri mici, asortate adesea cu poveşti frumoase. A devenit prima plăcere a dimineţilor mele. Şi am ajuns a-mi dori să am şi eu prunci, pe care să-i chinui în zorii zilei, când deschizi geamul  să laşi întunericul în cameră. O cafea şi un chip adormit de copil. Mi-ar plăcea… Iar de genţi, nu căutaţi prin dulapuri, că se huruie toate. Grămadă. Şi nu vă imaginaţi că doar acolo le ţin!

Vedeţi, cu timpul se nasc nuanţe şi gusturile se combină. Cu experienţe. Am zice că am evoluat. În fapt, numărul papilelor gustative scade,  în loc să crească şi el ca tot colesterolul, odată cu vârsta!
Deci tocmai am demonstrat că putem ieşi câştigători şi pe o piaţă în (s)cădere liberă. E chestie de nuanţă. Şi de miros.

sursa

Articolul anterior

Primiţi procent pe zâmbet?

Articolul următor

Despre cadouri

  1. Super tare si iti dau 100% dreptate… asta e toti imbatranim incet incet

    0
  2. KTL

    poate ca, atunci cand incepi sa faci de placere sau din obisnuinta lucrurile care odata incepeau cu “eu, niciodata” nu mai esti cine erai. nu doar copila…
    nu stiu insa daca e bine sau e rau.

    0
  3. “chestie de nuanţă. Şi de miros.” Si de varsta… 🙂

    0
  4. Mie, povestea îmi dărâmă teorii. Am o toleranţă foarte scăzută faţă de efectul poveştilor asupra mea, aşa încât… odată asociat cu un nou decor, un nou context, orice lucru pe care nu l-am agreat cândva… capătă o altă siluetă. Uneori, mi-e ciudă. Dar depinde mult de perspectiva din care privim lucrurile.

    0
  5. Aha, deci si tu ai preferinte functie de amintirile pe care ti le lasa sau functie de “fiorii” care urca pe coloana vertebrala atunci cand le intalnesti! E bine, e foarte bine, pentru ca mai suntem putini din astia! 😉

    0
  6. Andrei

    Frumusetea e in ochii privitorului, de fapt in creier, iar creierul nostru multitasking are alte treburi mult mai importante de facut, mai tot timpul, si uita

    0
  7. Rauol, si uneori imbatranim frumos 🙂

    KTL, poate esti ceva mai mult decat erai. Sau mai frumos prin unele parti 🙂

    Alexa, ce vrei sa spui, domle?!

    Maria, perspectiva si contextul. Sunt definitorii.

    artistu, nu stiu, cica e o chestie involuntara. Chiar sa fie pe cale de disparitie..

    Andrei, atunci cand suntem robotei uitam. Cand ne amintim, redevenim noi.

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 161 queries in 0.240 s