Later edit: (că bine ziceţi)
Tocmai am reauzit cuvântul ăsta: GHE-MO-TOC.
Moment care mi-a deschis un sertăraş, pe care nici nu mai ştiam unde l-am pus. Mi-am amintit de un cântecel pe care mi-l spunea tata când eram mică:
Are tata o fetiţă cât un ghemotoc
Care creşte mare-mare, cuminţică-foc!
Dar ea a mai crescut şi s-a făcut blondă. 😛
Oricum, mi-e drag cuvântul ăsta.
Ghemotoc.
Prea multe cuvinte necunoscute, aşa-i?
Păi să vedeţi, o parte din ADN-ul meu se trage din Săliştea Sibiului, din neamul lui Răcuciu. Famelie mare, gălăgie multă. Şi pentru că nici pe la nunţi şi înmormântări nu mai apucăm să ne cunoaştem şi Doamne feri să ne-nmulţim între noi, s-au gândit să strige adunarea fiilor.
Evenimentul se va întâmpla pe 5 septembrie, în Sălişte, la vreo 20 km de Sibiu. Cică vin oameni şi de peste ocean, ceea ce îmi câştigă din start admiraţia. Vreo 500 de suflete în total, am auzit vorbindu-se.
Dar cea mai tare fază e că bunica mea personală e cel mai în vârstă membru al neamului. O şi văd în capul mesei, mândră de toţi ăştia micii. Şi pe mine, strigând în gura mare că sunt a ei şi sunt directă. (nu de alta, dar ne distram, că mai este o doamnă de aceeaşi vârstă, care însă a fost doar soţia unui Răcuciu, deci fără legătură de sânge. Şi, pentru aia, pe ea o cheamă Răcuciu şi pe bună-mea, ba! 😛 )
Ştiu de hă-hăăă că în weekend-ul cu pricina să nu plănuiesc altceva, şi drept vă zic, nici nu mă supăr. Ba treburile astea cu neamurile încep să-mi facă plăcere. E un soi de bucurie când te aduni cu oameni pe care nu i-ai mai văzut demult şi îţi aminteşti cât sunt de frumoşi şi de deştepţi. Susţin din tot sufletul că legăturile nu stau în ADN şi nici în buletine, dar astea pot fi o bază frumoasă pe care să începi lucruri sau un minunat punct, din care să le refaci .
Îmi amintesc cum mergeam unii la alţii, când eram mai mică, fără nici o treabă, ci doar să ne vedem. Cum făceau concedii la noi şi noi, la ei. Sau Revelioane. Şi nu era nici obligaţie, nici obicei comunist, ci doar plăcere – să se întâlnească părinţii noştri. Eu eram oricum cea mai mică dintre veri, nici nu vă spun că mi se zicea “Pitulicea”, că mergeţi încă râzând luni la serviciu. Dar zic, pe mine mă iubea oricum toată lumea. Şi eram urâtă rău pe-atunci. Noroc că unele lucruri se mai schimbă 😛 şi familia te ia aşa cum eşti. Doar prietenii mai fac fiţe.
Ne vedem la Sălişte. Mi-aş dori să fim cât mai mulţi.
Zilele astea m-am uitat ca tâmpită la pruncii proaspeţi din salon. Nu cu gura căscată, ci cu ea până la urechi. Era o schimonoseală reflexă, depistată ulterior prin poze şi asumată în totalitate, că doar există 3kg de motive.
M-am uitat la mulţi prunci. Nu sunt genul care să mă emoţionez în preajma copiilor, ba fug cât văd cu ochii. Cu toate că, dacă nu ar fi făcut pişu, caca şi gălăgie, aproape mi-aş fi luat şi eu o bucată acasă :p
Dar altceva m-a impresionat. (Unii erau chiar urâţi, dar asta nu e o noutate, părinţii lor tot îi iubeau) Apropo de zestrea cu care porneşti în lume. Dincolo de cea genetică, zestrea asta e făcută din iubire. Din iubirea unor oameni pentru părinţii tăi. E o încărcătură pozitivă incredibilă, care ţi se oferă necondiţionat. Singurul tău merit fiind acela că eşti. Al lor.
Şi sunt convinsă că a te afla în centrul acestui proces de multiplicare a iubirii e atât de grozav, încât ar fi prea frustrant să ducem amintirea cu noi, mai departe, spre maturitate. Fiindcă – oricât de trist ar suna- ăla e momentul gloriei absolute. Şi toate clipele de fericire la care aspirăm sunt condiţionate de uitarea celei dintâi…
îmi amintesc. din prima copilărie
Zilele astea (de fapt, nopţile) dorm cu mama. Mi-e atât de drag să o privesc cum adoarme şi să mă văd în ochii ei, la prima oră a dimineţii mele. Fiindcă mamele sunt capabile să proiecteze cea mai frumoasă imagine a ta. De ajunge să îţi placă mutra ta de dimineaţă. Şi mi-am amintit de pielea ei fină, cum mă lua în braţe când mi-era frig şi cum încăpeam toată să mă cuibăresc acolo. Sau cum nu-mi spunea poveşti seara, fiindcă niciodată nu aveau efect de somn. Şi cum o făceam să promită că stă cu mine doar până adorm, iar de spaimă, că mă părăseşte, abia-mi închideam ochii. Era un soi de disperare şi o simţeam de fiecare dată când se depărta de pat. Pe mine m-au prostit cu mâncarea, la somn era rându’ meu. Mă trezeam şi îi ziceam, vezi, nu dorm. mai stai!
Şi când mă gândesc că trebuie să fi fost clipe mai grozave decât astea pe care tocmai le-am şters de praf, mi-e tot mai ciudă… Pe ai mei îi am. Oare ce-am pierdut?
– Inocenţa.
…scrie Sonia pe blogul ei. Sonia e în clasa a treia. Iar dorinţele ei sunt drepturile oricărui copil, din oficiu. Şi când te gândeşti că ne dorim pentru copiii noştri, să aibă mult mai mult şi mai frumos decât am avut noi… Şi când te gândeşti că tocmai pentru ce am avut noi trebuie să mutăm munţii din loc. Sau maşinile de pe stradă…
Şi mi-am amintit de drumurile mele de la şcoală spre casă. De drumurile noastre, cu ghiozdanele înfigându-se necruţător în umeri. Cred că a fost una din cele mai frumoase părţi ale şcolii.
Drumul de nici 15 minute putea să dureze şi câte o oră. Şi dacă nu eram jumătate din clasă, eram precis noi două. Cu prietena mea cea mai bună. Colega de bancă şi vecina din colţul străzii. Şi nu vă imaginaţi o bleagă aşa ca mine. Nunu, ea era fix opusul meu. Tunsă băieţeşte şi agitată mereu, mă apăra întotdeauna iarna de bulgăreala idioţilor care nu aveau de lucru în afară de a-ţi băga pneumonia în maieu.
Veneam pe jos acasă. Ne opream în părculeţul de lângă şcoală şi ne jucam jocuri. Sau ne dădeam în leagăne. Şi ajungeam acasă cu poftă de mâncare şi chef de lecţii. E adevărat, nu aveam calculator şi nici dorinţe de pândit invisible pe mess. Noi ne doream să ne terminăm temele ca să ne ducem din nou la joacă.
Era frumos ce se întâmpla. Prieteniile nu s-au legat la şcoală, ci după. Jocurile nu se nasc în 10 minute de pauză. Poveştile nu se scriu pe net. Ci între copii.
Era frumos.
E atât de ciudată percepţia omului, care aterizează pe lume şi se trezeşte cu ciocolata pe botic, având impresia că ea ciocolata a fost dintotdeauna acolo. Ca şi el, de altfel. Raportarea asta e una logică şi perfect normală, chiar dacă mereu e interesant de cercetat unde a început acest “dintotdeauna”.
La noi în familie, mereu ne-am purtat cu şatra. Mai exact, ai mei cu coadă după ei, coada având doi ochi şi-o gură mare. Adică eu. Concedii, vacanţe, chefuri, toate la grămadă, ba îmi plăcea şi tare mult să dorm cu ei în pat. Şi acum îmi aduc aminte de prima dată când au plecat ei fără mine undeva. Mama avea o rochiţă maro în carouri şi părul sucit cu fierul. Tata era precis şi el. Pe-acolo. Şi-acum îi văd pantofii ascuţiţi ai ei şi butonii rotunzi de pe rochiţă şi îi simt dresul între mânuţele mele, care o implorau să nu plece. Cam asta era priveliştea de la sub nivelul mării, de acolo. Să fi tot avut vreo 4-5 ani…
Mama a şi pierdut în seara aia lanţul de aur cu un medalion foarte drag ei (din genul romantic cu frişcă şi sirop, de se deschidea şi avea poză înăuntru. Îmi amintesc, da’ vag…). Dar îmi amintesc foarte bine de o satisfacţie egoistă a mea, că uite, îngeraşu’ i-a arătat ei ce păţeşte când pleacă fără mine de acasă. Mă simţeam un fel de stăpân al ei, dar în cea mai pură formă de dragoste, care o dorea pe toată, numai pentru mine.
Deci, oamenii erau cu şatra, următoarea dată când am mai înregistrat evenimente de genul “ei fără mine” probabil eram deja suficient de mare încât să mă bucur de ocazie :p
Însă a venit un alt moment în istoria mea din familia lor (pentru că aşa s-a simţit) când mi-am dat eu seama că mami cu tati au avut poveşti cu mult înainte ca mami să aibă poveşti cu mine. Brusc, totul nu se mai învârtea în jurul meu. Iar sentimentul ăsta sută la sută nou era dublat şi de prima mea menstruaţie. În viaţa unei fetiţe e oarecum un eveniment de marcă, un fel de “welcome to the club”. Schimbarea fiziologică în sine nu a presupus atâta zdroabă cât psihoterapia premergătoare ei, însă momentul familial, da. Fiindcă mama îmi zicea pentru prima dată, “hai să îi zicem şi lu’ tati”.
Treaba era că omul e taică-meu, mai are şi circumvoluţiuni bine dezvoltate în creieri, nu că merita să ştie, era cumva dreptul lui, prin naşterea…mea. Că doar eram fii-sa, ce naiba!
Dar când mi-a zis mama (de obicei aveam încredere că anumite chestii de culise rămân între noi, mare brânză, tata nici acuma nu ştie numele prietenelor mele) a fost ca şi cum m-a vârât la o parte din ecuaţie şi brusc, nu mai era vorba despre mine. Iar eu voiam întreaga ei atenţie. Da, chiar şi în momentul în care corpul meu zicea că “m-am făcut mare”. Atunci mi-am dat seama că ei împărtăşesc o întreagă poveste din care eu nu fac parte. Şi mă vedeam un soi de apendice sângerând, pe care ţi-l dă natura, chiar dacă nu prea ai ce face cu el. Cam nasol aşa, m-am holbat a nedumerire, dar am procesat rapid şi i-am zis să facă ce vrea. Da’ să-i spună ea, că mie mi-e cumva.
E sentimentul ăla că eşti fata tatii. Că nu-l vrei pe el amestecat în programările tale la cosmetică şi epilatul inghinal. Parcă şi cu bancurile deocheate ţi-e greu să te obişnuieşti. Şi nu mai ai nici 13 ani şi jumătate.
Azi nu mai am treişpe ani, tata ştie demult la ce-mi folosesc absorbantele şi că înţeleg cum vin bebeluşii pe lume . Şi chiar dacă mă strânge în braţe ca acum zece ani, îmi vorbeşte serios despre oameni şi gurile lor nespălate. Dar cu aceeaşi convingere că o să pricep abia când cresc mai mare, ca la treişpe ani. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar altele, tocmai fiindcă se schimbă, îşi serbează majoratul. Nici ceasul biologic, nici cel cronologic nu măsoară înţelepciuni, iar fetiţele cresc din când în când, mai mari decât au fost.
Ştiu, părinţii ne aşează pe un drum, dar nu pot pedala în locul nostru. Că le vine şi lor rândul să se odihnească. Mai întâi ei.
În clasa întâi, când toţi copiii iau premiul întâi, subsemnata l-a luat pe următorul. Adică pe doi.. Şi s-a consolat cu ideea că măcar ea avea diplomă unică, de vreme ce toată clasa primise diplomă de locul 1. Iar asta cu „nu sunt perfectă” e scuza care încă îi resuscitează orgoliul sugrumat de ratarea acelui premiu întâi şi a tuturor celor care au urmat. Extraşcolar, desigur. „Se întâmplă şi pe la case mai mari” s-a transformat de-a lungul vremii în prea-popularul „păţăşti” via „sunt şi eu om” – vorbă care mă călca pe toţi nervii chinuiţi de pubertate and still does.
Atunci, la cele şapte primăveri pe care le număram, ratarea a fost din cauza unui 8 la muzică. Şi a dat cu virgulă în final. Iar ai mei părinţi nici măcar nu empatizau, ci încercau să îmi explice că – cam îmi meritam soarta. La noi în familie se practică sinceritatea, nu urechea muzicală.
Dar o bătălie pierdută nu înseamnă victoria duşmanului, mai ales când războiul e abia la început. Astfel încât, dintr-a doua până într-a opta am pus scuzele la naftalină şi am terminat şefă de promoţie. Cu mici puncte de oprire pe la diverse olimpiade de soi, printre care una naţională la limba română. Rezultatul în sine a fost departe de spectaculos (o modestă menţiune, dacă tot v-am făcut curioşi :p) însă experienţa, minunată! Mi-au plăcut oamenii pe care i-am cunoscut, la nebunie. Cu poveştile lor cu tot.
Morala: Nu am fost perfectă atunci, dar m-am străduit. Deci, nu are rost să vă mai chinuiţi şi voi, şansele sunt mici şi timpul trece iute. Nu am fost perfectă în clasa întâi, dar la Capacitate am fost prima pe lista de judeţ. După aia m-am îndrăgostit. Şi cu asta, basta. 🙂
*postul ăsta e parte dintr-o chestie care urmează să se întâmple (nici eu nu ştiu prea multe, numa’ să nu ziceţi că nu v-am zis.) Tot ce ştiu e că are legătură cu nusuntperfect.ro.
