De la profă la doamnă

Când a deschis uşa clasei la prima oră dintr-a cincea, aş fi dat orice să fie doar un vis urât. Mă jur. Stăteam în prima bancă de la mijloc cu cea mai bună prietena şi mă rugam să nu fie adevărat. Trecerea de la învăţătoarea mea tânără, cu bucle libere şi vorbă rârâită se transformase într-o vibraţie puternic negativă. A spaimă.

Nu ştiam cum o cheamă, dar îi cunoşteam glasul, după cum striga la noi prin pauze, pe holuri. Era înaltă, pe la vreo 50 de ani. Cu un spate îngust şi un bust mic, bucle negre, sucite cu fierul şi o pereche subţire de buze trase-n ruj sidef. Îi ştiu şi acum ochelarii de pe nas şi gestul cu care lua pixul în mână şi trecea absenţii în catalog. Uneori se uita fix peste ramele aurii, de parcă nici nu voia să te vadă prea bine, în toată mizeria ta prost exprimată, de clasa a 5a. Era fix genul de profă care îţi chinuie anii copilăriei. Sau ce-o mai fi rămas din ei.

Am început să-l urăsc pe Creangă, pe Sadoveanu şi pe toţi ai lor, pe măsură ce profa îşi mărturisea dragostea ei fără margini pentru copilărie, pentru han şi Ancuţa, pentru aromele acelor vremuri. Poate din cauza asta, pentru mine copilăria nu are nimic idilic, nu-mi trezeşte nostalgii, nu mă trimite la taste, decât pentru a confirma că a trecut şi că ce bine-mi pare. Dar am început să-i învăţ comentariile dictate ca la dactilograful de la tribunal nu din plăcere, ci din teamă. Poeziile îmi erau mai pe plac, le puteam învăţa doar versurile şi improvizam interpetări ca să scap mai ieftin. Când bănuiam c-o să m-asculte, mă îmbrăcam în culori-pastel de-acasă şi-ncepusem chiar  să îmi cumpăr hainele cu gândul la ea. Căutam s-o îmbun şi pe căi non-verbale, întrucât doar mai târziu aveam să aflu că oricine poate fi stăpânul cuvintelor. Doar roşul ce îmi răsărea pe chip numai a pastel nu aducea.

Rareori urla la ore. Pe vremea aceea nu înţelegeam de ce, dar vremurile s-au schimbat. Alteori ne făcea să ne ruşinăm mai rău decât atunci când te întreabă popa de când n-ai mai călcat pe la biserici. Ştiu că m-a întrebat ce-nseamnă urbe. Şi de teamă să nu fie ceva complicat, vreo şmecherie metaforică ori şiretlic de-al ei ciudat, am tăcut ca un filozof ratat şi am ratat cu totul momentul. Că doar ştiam nenorocitul de cuvânt. Dar ce nu ştiam eu pe vremea aia era că şi profesorii sunt oameni.

Mai întâi i-a plăcut ei de mine. Îmi dădea doar note mari şi mă întreba cine îmi face temele. Duhul Sfânt (!) , că ai mei n-aveau timp de prostii din astea. Mama nici pe la şedinţele cu părinţii nu dădea, ba şi susţinea cu semnături absenţe de la şcoală. De câte ori binevoia Măria Mea. Mă rog. Apoi mi-a zis că am avut cea mai frumoasă teză de clasa a cincea pe care o văzuse vreodată. Era despre povestea căprioarei şi , din nou, n-am înţeles ce poate fi frumos la asta. Dar uşor-uşor, am început să învăţ comentariile. De dragul ei. M-am apropiat de cuvânt, chiar dacă de Sadoveanu niciodată. Deja prin clasa a 6a nici nu-mi mai era frică.

Apoi a venit momentul acela, când parfumul ei înţepător, cu nume de magie neagră îmi sugera altceva. Eleganţă şi cultură. Îi observasem mâinile îngrijite şi degetele lungi, singurul inel cu verighetă şi puloverul de mohair. Îi ştiam mişcările pe de rost, încât puteam prezice cu exactitate de mama Omida unde avea să deschidă catalogul. Iar în clasă era mai puţin cu un elev, care tremura. Mă relaxasem. Începusem s-o văd pe femeia din spatele catedrei. Îi imitam semnătura pe spatele caietelor şi eram curioasă cum e la ea în casă. Ce mănâncă seara sau dacă găteşte pentru bărbatul ei. Cu ce creme scumpe îşi unge degetele subţiri şi de unde-şi ia mohairul din pulover.

După prima olimpiadă, mi-a dăruit o carte de Noica şi o ciocolată. Şi mi-a povestit de fiica ei. Că i-ar plăcea să o cunosc. Ciocolata am devorat-o rapid, era din cele banale, dar cartea nu am citit-o nici până azi. Poate că teama nu-mi fusese total ştearsă. Şi mă urmăreau întrebări la care să nu pot formula răspuns. În faţa dânsei.
După a doua olimpiadă, m-a chemat la ea acasă. Mi-a arătat craterul născut în scaunul pe care a învăţat fiica ei.  Şi inscripţiile de pe pereţi. Studia medicina şi o studia bine. Mie mi-au rămas în minte lumina din casă şi masa mare de lemn masiv.

Înainte de naţională, mi-a dat telefon. Să-mi mai spună o dată cum e corect: “ora două”, “douăzecişidouă” februarie. Că îmi urează succes şi că, oricum ar fi, o să îmi placă mult. Şi aşa a fost. Altădată mi-a zis că n-o să mă fac vedetă, cum mă lăudam, ci doctoriţă cu facultate pe la Cluj. Că vedetele nu-şi poartă părul în codiţe şi nici nu-şi taie unghiile aşa de scurt. Că o să beau cafele cu mama (pe vremea când nici în poze nu-mi plăcea cafeaua) şi o să mi se facă dor de ea. Nu întotdeauna înţelegeam ce îmi spunea, dar avea o armonie şi-o căldură, încât puteai să juri că are puteri supranaturale… M-a învăţat despre “candoare” şi mi-a descoperit în suflet dragostea pentru cuvânt. Şi au mai fost nişte previziuni, pe care le-oi păstra în taină, până când o să le primesc în viaţa mea.

Mi-e dragă fiecare frază a acestei publicări şi n-am ştiut la care să renunţ. Dincolo de posibilitatea de a vă fi plictisit după primul paragraf, să ştiţi că postul ăsta este pentru mine. Fiindcă o dată cu degetele ei şi unghiile albe, cu felul în care-şi scotea pixul din penar, mi-am amintit şi încrederea pe care-o picura în mine cu fiecare răspuns greu pe care îl cerea. Profesorii se fac cu diplome, iar pedagogii se fac din talent. Sunt oameni cu care te-ntâlneşti ca să-ţi arate lucruri despre tine. Pentru fiecare prof rău pe lumea asta, pentru fiecare om pe care l-aţi înjurat, iar la banchet i-aţi pupat mâna. Mâna care a stors din voi ce-a fost mai bun şi mai frumos. Mulţumim!

*Acest articol a fost scris la îndemnul unica.ro, unde vă invit să lăsăm poveştile să curgă mai departe..

Articolul anterior

Pe urmele demonilor

Articolul următor

Întâlnire pe facebook

42 Comentarii

  1. Am citit textul tau si parca am simtit fiecare senzatie descrisa si toate aromele acelor momente. Sa mai scrii astfel de povestiri, mai ales ca se potrivesc de minune cu decorul de afara. Asta asa, ca un cadou pentru cititorii tai 🙂

    0

  2. Valeriu

    Fain postul. Cu toate că am schimbat clasele și profesorii de 14 ori in 12 ani, postul tau îmi aduce aminte de profesoara mea de istorie, rafinamentul ei, cultura, o deosebita placere sa o asculți, imi aducea aminte de bunica, și ea tot profesoara de istorie. Groază de profesori nu am avut niciodată, ma rog nici nu prea au avut timp sa imi inspire vre-o groaza vre-unul :))

    0

  3. Sa fie din cauza iernii, a varstei sau a deceptiei traite in fiecare zi mai intens?

    Sa fie din faptul ca ne “tragem” din aceeasi zona?

    Ciudat, dar traiesc aceeasi experienta. Ieri i-am scris unui fost profesor caruia n-am indraznit sa-i scriu niciodata. Sa-i multumesc. Banal, nu?

    Ciudat, cu cat vrei sa fi mai “acurat” in a reda ceea ce traiesti, sau ai trait, cu atat ti se par mai goale vorbele insirate…

    Cu toate astea ma bucur ca PROFESORII inca mai exista-nu in clase, ci in inimile noastre.

    Cu deosebita stima,

    elEna

    0

  4. pai si acum ce mai faceprofesoara? mai tineti legatura?

    0

  5. Valeriu, apropo de profi unici, văd că tu eşti un elev unic :))

    elEna, cred că oricine îşi doreşte să primească o asemenea scrisoare ca cea pe care ai trimis-o tu. Şi cred că e unul din cele mai frumoase cadouri pe care le poţi face unui om trecut de apogeul carierei sale. Certitudinea că nu a fost degeaba. Cariera.

    cosânzeano, în anii de liceu o mai vizitam, iar în facultate ne-am întâlnit o dată, dar nu cred că eram încă blondă. Deci demult.
    Ştiu că i-a murit soţul, iar fiica i-a rămas prin State. Că a suferit enorm şi că mi-a spus să am grijă, că nu întotdeauna ceea ce crezi că te va face fericit va chiar avea efectul ăsta asupra ta. Că a muncit şi iubit o viaţă, iar ultima dată când am vorbit cu ea nu ştia dacă urma să-şi petreacă sărbătorile de iarnă cu fiica ei ori singură, cu pozele celor iubiţi pe masă.
    Dar de câţiva ani, nu mai ştiu nimic de ea.

    0

  6. Foarte tare :))
    Acum ma gandesc ca daca o sa devin profesoara de Lb. Romana, copchii or sa ma dea afara din clasa. Sunt a dreacu’ de rea. In viziunea unora.

    Glumesc, of course!

    0

  7. Înseamnă că te faci doamnă. Ceea ce înseamnă că eu o să fac copii 😉 da’ îi trimit la tine!

    0

  8. Andrei

    Cred ca cea mai importanta calitate a unui dasca e rabdarea si capacitatea de a te cobora la nivelul intelectual si de necunoastere al auditoriului; imi mai amintesc ca mai multi profesori aveau un fix cand intalneau un fost elev: uite si la cutarica nici un “Buna ziua” nu mai stie sa dea, sa nu faceti si voi asa; de la unii profesori sa fi vrut si n-aveam cum sa nu pricep, la alti insa imi trebuia traducerea; acum ce om cu capu pe umeri se mai simte motivat sa se implice, ca nimeni nu-i ridica statuie

    0

  9. Generatiile mai vechi care au început şcoala înainte de 1989 sau chiar la începutul anilor 90 au avut parte de astfel de oameni, în viaţa lor.

    Un bun manager se cunoaşte după felul în care îşi conduce afacerile, un bun pedagog se cunoaşte după rezultatele elevilor săi şi ce ajung aceştia ulterior în societate.

    Eu mă bucur că am avut parte de profesori tip “Domnul Trandafir” şi în definitiv de şcoală, nu de divina comedie care e prezentă acum în şcolile din ro.

    Foarte frumos scris articolul tău, m-a făcut să mi aduc aminte cu plăcere de dascălii mei de gimnaziu, ce vremuri.!!

    0

  10. Ce spui tu ca nu avem rabdare sa citim? E foarte frumos scris si profesoara ta ar merita sa citeasca chestia asta. Tipareste-o si trimite-i-o. Eu daca as fi in locul ei, as plange de fericire sa primesc asa ceva de Craciun. 🙂

    0

  11. Daiana

    Foarte emotionanta postarea asta – si nu, nu m-am plictisit dupa primul paragraf, dupa gustul meu chiar ar mai fi incaput vreo citeva.

    Dupa ani, pe profesori ii vedem cu totul altfel, asa cum merita de fapt.

    PS: “Doamna” cred ca ti-ar fi dat minus 10 la “compunerea” asta, pentru in loc de …

    0

  12. Daiana

    …”cincia” in loc de “cincea”

    0

  13. Innocence

    mi-a transmis niste sentimente frumoase postarea ta…daca ar citi si d-na profesoara,sigur i s-ar umple sufletul de bucurie 🙂

    0

  14. pandora

    frumoase randuri-ganduri… Mi-ar placea sa stiu ca existenta mea de profesoara a inspirat trairi ca acestea. Pacat ca trairile nu isi gasesc rostirea sub privirile celui care le-a inspirat.I-ar putea aduce atata bucurie in suflet!

    0

  15. Andrei, cine are nevoie de statuie tre’ să fie mai isteţ decât să se facă profesor. părerea mea.

    balauru, eu am început şcoala în 93. Şi am doar câteva figuri marcante pe lista de “adevăraţi”. Numărul lor scade pe măsură ce creşte clasa.

    nina, duuu-te, domne, de cia, cum să fac aşa ceva?! Femeia a citit LITERATURĂ şi toate compunerile mele din gimnaziu. Cred că nu e cazul să îi arăt că nu am depăşit faza 😀

    Daiana, incredibil! nu găsesc locul de care vorbeşti nicicum! ca să corectez. Repede, până nu mă vede :p
    (dacă te uiţi cu atenţie, forma “cincia” predomină. Iar profa şi-ar fi dat seama că nu e o greşeală, ci o repezeală. Dar îţi mulţumesc că mi-ai atras atenţia. Mai caut mâine locul cu greşeala.)

    Innocence, nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi..

    pandora, şi tu insişti? 🙂

    0

  16. *blush
    pe asta mi-am meritat-o. oops.

    0

  17. uof, Miruna, cate amintiri mi-ai trezit si mie….facultate la Cluj am avut o astfel de profesoara…Miruna, mie mi-a navalit toata copilaria in fata ochilor! Poate o sa scriu si eu candva despre asta.Multumesc, Miruna.

    0

  18. credeam ca m-ai uitat. Asa sa faci! 🙂

    0

  19. Sandra

    Este cumva vorba de Doina Smarandache? La ea m-a dus gandul si nu cred ca gresesc. Desi am fost si eu la sectia germana, la sc4, nu am avut norocul sa o avem ca si profesoara. Dar mama m-a trimis la meditatii la ea, si acolo invatam si noi…pe acea masa imensa de lemn. Chiar ma intrebam si eu zilele astea ce mai face, daca oare mai preda la sc4. Desi ma duceam cu frica de fiecare data la meditatii, usor usor mi-am dat si eu seama cum este cu adevarat (inainte de meditatii si eu o stiam numai de pe holurile scolii). Intradevar, o persoana asa cum o descrii tu. Dar…ma opresc aici, ca daca nu, as scrie si eu un eseu intreg.

    0

  20. Sandra, eşti incredibilă! Cum ţi-ai dat seama că despre ea e vorba??

    0

  21. Sandra

    Cine a avut ocazia sa o cunoasca un pic mai mult, nu cred ca nu si-ar putea da seama ca despre ea este vorba. Mai ales cand ai zis de masa ei mare de lemn si de parfum. Si acum stiu cum mirosea casa ei…Din pacate nu am apucat sa o cunosc la fel de bine ca tine, pentru ca am intrerupt meditatile dupa doar cateva luni, odata cu plecarea mea din tara. E ciudat, ca dupa cum am zis, si eu ma gandeam la ea acum cateva zile…si acum citesc despre ea aici.

    0

  22. Încă nu îmi vine să cred… 🙂

    0

  23. @balauru84

    Draga Balaure,
    Am fost la scoala din 87 pana in 99. am avut destula “pleava” pe post de profesori… Dar pe langa acestia, am avut si alti Profesori(nu scriu din greseala cu majuscule), care si azi inca mai predau in acelasi liceu. Si… sunt dezgustati de viata, de salarii de societate, de mentalitati, etc., dar mai ales de elevi. Un profesor ale carui vorbe (nu numai legat de materia predata, dar si de viata de zi cu zi)suna la fel de bine ca acum 10 -15 ani (sau poate si mai bine) -cel putin din punctul meu de vedere- se plange ca la ore elevii sunt ocupati cu orice altceva decat sa asculte sau sa particie activ la o discutie. Nu zic ca la noi in clasa nu aveam looseri. Dar aveau statut de looseri. Astazi, orice looser e “cool” si exemplu demn de urmat…

    Cu deosebit respect pentru punctul tau de vedere,
    elEna

    0

  24. Eu am avut un profesor de romana bestial. Ne striga pe numele de familie si scria frumos, da’ frumos frate! Eu nu mai vazusem decat in cartile cu basme litere de-alea artistice cu bucle si tot felul de codite arcuite. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca sublinia titlurile cu o linie ondulata perfect uniforma… Din cauza lui scriu eu frumos azi :-”
    Nu o sa uit niciodata cand mi-a zis ca sunt “idioata”. Si pe urma mi-a explicat ca idioti sunt cei care au idei. Si a ras. Iar eu m-am rusinat…
    Avea un har sa ne povesteasca de la bancuri la lecturile obligatorii in asa fel incat uitam de toate, ramaneam absorbita de cuvintele lui.
    Nu cred ca am sa pot sa-l uit vreodata.
    Adevarul e ca profii care scoteau coltii la noi si erau a dracului s-au dovedit a fi cei care ne iubeau cel mai mult. Cu toate astea insa, am avut si profesori buni care ne iubeau fara sa ne dea note mici, sa strige sau sa ne arate coltii 🙂
    Multumesc ca mi-ai adus aminte!

    0

  25. Astazi imi arata un fost coleg poze din liceu. Apoi am vorbit cu var’mea care e inca la liceu. Apoi am citit postul tau. Gata, m-ati covins: trebuie sa pun “pe hartie” cateva amintiri despre liceu. Iar cand spun liceu, in mintea mea inseamna generala+liceul propriu-zis, fiidca eu am facut si clasele 5-8 la acelasi liceu la care am invatat mai tarziu.

    0

  26. Ce de amintiri mi-ai trezit… şi culmea, cu o excepţie, profesorii ce-mi apar acum în minte sunt toţi de limba şi literatura română… Ce oameni frumoşi!

    0

  27. Geanina

    Tare frumoase-s amintirile astea.

    0

  28. Extraordinara evocare!

    0

  29. Miruna, m-ai impresionat. Credeam că sunt singura care am avut asemenea sentimente pentru o profesoară.

    0

  30. Roxana

    Da este vorba de Doina Smarandache! am avut`o si eu ca profesoara si chiar diriginta si pot spune ca am trait toate sentimentele descrise acolo !! Totul exact cum ai spus`o tu !! M`a indrumat si pe mine in multe !! Chiar am ramas profund marcata ca este vorba chiar de ea !!

    0

  31. Roxana

    A da si Sandra din pacate nu mai preda in scoala 4 de un an 🙂 .Din pacate pentru celelalte generatii si din fericire pentru noi am fost ultima generatie care am avut`o diriginta si profesoara…in clasa a 8 a faceam doar meditatii cu ea :(:|

    0

  32. Leva Andreea

    fara cuvinte..chiar nu am sa uit acele momente care pentru noi toti au insemnat ceva ..respectele mele pentru aceasta descriere care pur si simplu iti taie respiratia … totii elevi Dn-ei Smarandache au trait acele sentimente dar cred ca nu este unul sa regrete ca a avut-o pe Dn Smarandache profesoara !! MAii va iubesc pe toti:X

    0

  33. Ioana

    Ehee.. Unde am ajuns, cautand cate ceva despre Doamna Smarandache!.. Speram, in naivitatea mea, sa-si fi facut vreun cont de facebook, ceva, ca sa-i faciliteze comunicarea cu fiica ei, care era prin State, parca, acum vreo 10 ani ..
    In orice caz, intra inghetul in clasa odata cu ea. Pana ajungeai sa-i iubesti materia si sa-i intri-n gratii cumva, candva, pe undeva pe acolo. Mi-e dor!…

    0

  34. Zina7

    Adevarul e ca numai de profesorii de genul imi aduc aminte si le port un respect deosebit. Doamne ce frumos ai scris!

    0

  35. Judit

    Stii Petra, am stat mult sa ma gandesc daca sa scriu un comentariu acestui post.. . E curios cum fiecare percepe o situatie sau o persoana diferit.. . Mi-aduc atat de bine aminte de acea profesoara, de buclele ei negre si degetele ei lungi. Si nu, nu mi-o aduc aminte pentru sufletul ei cald si talentul ei pedagogic (sa fim seriosi, invatam comentarii pe de rost) ci pentru frica ce-o simteam si stresul pe care l-aveam in timpul orelor ei. O fi fost calda, habar n-am, dar asta doar cu favoritii ei, iar aici ne contrazicem cu pedagogia.
    Mi-a marcat atat de negativ anii scolari incat I felt blessed cand am ajuns la liceu.

    0

    • pfff, știu, măi, cred că pe mine m-a salvat faptul că m-a plăcut. Mă bucur că ai lăsat acest comentariu, eu am scris doar din perspectiva mea. Te înțeleg și îmi pare rău că a fost așa, chiar îmi pare rău. Pe mine m-au ajutat și comentariile alea pe de rost. Și mi-a plăcut de ea tare de tot. Nu știu de ce era așa de rea cu restul.

      0

  36. Adina

    Am plans. Sunt profesoara de romana si nu sunt eu acolo, in povestea ta. Nu sunt rea, ci, dimpotriva, sunt iubita, nu am niciodata pauza,pentru ca de la clasa pana la cancelarie e nebunie de adolescenti pe holuri. Si toti vor ceva. Ma imbratiseaza, imi spun cu seninatatea cea mai curata ca ma iubesc. Ce fericire, nu? Dar, pe undeva, tu ai simtit la fel ca oricare dintre copiii astia. Ai simtit, desi nu ai avut mereu zambetele si imbratisarile pe care le ofer eu. Si atunci, cine e sus, sus de tot? Oricare dintre copiii mei, care raspund la ce primesc sau tu, tu care ai dat, fara ca, in aparenta, sa primesti? Ai fost de mica un Om, ai vazut ceea ce nu multi au vazut. Unii sunt si acum marcati de spectrul negativ al doamnei. Tu i-ai vazut aura. Si ai vorbit despre asta. Iar doamna, daca ar afla, fericire mai mare nici c-ar putea sa aiba!

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 290 queries in 0.522 s