Tenis după 10 ani

N-am mai jucat tenis de pe vremea în care nu purtam sutien, fiindcă n-aveam ce pune în el. Nu că s-ar fi schimbat esenţial situaţia de atunci, dar garderoba s-a îmbogăţit considerabil. După 10 ani, am ţinut din nou racheta în mână şi-am alergat pe un teren. Ştiţi câte lucruri mi-am amintit? De prima lecţie a profului de tenis care ne-a spus aşa: unui băiat, dacă-i dai o palmă de aici (şi ridica uşor mâna, cu cotul îndoit), n-o să simtă nimic. Dar dacă-i dai una din spaaaate…! şi-şi desfăcea braţul larg, să ne arate cu ce avânt trebuie să dai lecţii ticăloşilor. Şi adversarilor de pe teren. Omul glumea, desigur. Era un tip excepţional, tare l-am îndrăgit. Spunea aşa: în tenis, talentul nu ajunge. În tenis trebuie să ai rezistenţă, forţă şi tehnică. Primele două mai ales se dobândesc prin muncă. Talentul ajută la ultima, dar nu-i de culcat pe-o ureche.

Şi mai spunea proful că omul trebuie să ştie 3 sporturi pe lumea asta: 3 de iarnă şi 3 de vară. Era şmecher aşa şi nici cu aritmetica nu le prea avea 😛 Că altfel e jumătate de om.

Mi-a plăcut mult la tenis, aveam echipament şi racheta mea, aveam şi-o prietenă cu care mergeam la antrenamente. Pe Ada. Era ceva mai rapidă decât mine şi mă enerva. Mereu ne certam pe mingi, dar asta nu ne-a oprit niciodată din joc. Au fost vremuri când jucam zilnic. Iar acasă întotdeauna plecam împreună, la fel de prietene cum ne-am şi dus. Între timp, nici nu mai ştiu dacă mai joacă tenis, cât de lung îşi poartă părul sau dacă a-nceput să bea cafea. Am rugat-o doar să-mi spună dacă se mărită, că mă duc la nunta ei din orice colţ al lumii aş fi. Unele prietenii te obligă la treaba asta. În cel mai frumos sens al unei obligaţii.

Mi-am amintit ce uşoare îmi erau picioarele când aveau de purtat doar 40 kg pe teren. Mi-am amintit de satifacţia pe care ţi-o dădea o minge ajunsă unde-o trimiteai. Că nu mereu se întâmpla aşa o nimereală. Mi-am amintit de adidaşii pe care-i purtam, de şepcuţele cărora le număram cusăturile de pe cozoroc, că auzisem eu că-i semn că sunt originale. (?!?!?) Şi mi-am mai amintit cum tata se juca tenis cu toată lumea mai puţin cu mine. Nu ştiu dacă ne-am jucat de 3 ori în toată viaţa mea. Însă ştiu că mi-am dorit. Dar cu o înţelepciune de copil la 10 ani, care-şi înţelegea părintele că n-are răbdare. Fiindcă eu dădeam după avioane, iar tata joacă foarte bine tenis. Cu diplome şi cupe aurite. Îl auzeam şi-acum în capul meu cum îmi spunea: “Dacă vezi că n-o dai bine, mai bine n-o mai da deloc!” E drept, eu mai mult alergam după mingi decât loveam în ele. Dar nici n-aveam cum depăşi acest moment. Sunt unele lucruri în ceea ce-l priveşte, pe care le intuiesc din start, fără a mai da ocazie să se-ntâmple altfel. (Ştiu, tată, că deja te-ai enervat acu’ multe rânduri, dar te rog să înţelegi că e ca atunci când eu spun că sunt gata la timp şi tu ştii că asta înseamnă jumătate de ceas în plus. Şi întotdeauna ai dreptate. Iar noi tenis nu am prea jucat. Orice altceva ţi-ai aminti e rodul imaginaţiei tale. Sau al jocului cu alţi copii.)

Mergând spre casă, cu obrajii în sânge de la atâta efort, m-am oprit o clipă şi m-am întrebat. Dacă oare tenisul mi-a plăcut pentru tenis sau pentru toţi aceşti oameni dragi de care mă lega: tata, Ada şi proful. Că prea sportivă n-am fost niciodată. La capitolul ăsta, semăn cu mama.

sursa