Poveste de mărţişor

Eram în clasa a noua şi proaspăt despărţiţi. După un revelion cu declaraţii de dragoste şi versuri cântate, el a descoperit o comoară mai puţin ascunsă decât a mea. La o fată mai mare, mai brunetă şi mai disponibilă. Iar pe mine m-a lăsat să le măsor fiecare îmbrăţişare şi întâlnire după tocul uşii clasei noastre. De parcă ăla ar fi fost singurul loc de pupat din lume. Sau din liceul nostru, cel puţin. Pe fata cu pricina nici în sfânta zi de astăzi nu o pot vedea la faţă, fără să mi-o imaginezi rasă-n cap, aruncată la şobolani, fantezii din astea cu reminiscenţe sincere. Cu toate că mi s-a spus că e şi ea un om normal…

Cert e că şi acum îl văd cum a venit la mine cu un mărţişor galben. Era un smileyface, care zâmbea în toată puterea galbenului. Şi mi-a zis aşa: “Mărţişorul ăsta nu-nseamnă nimic.”

Ştiam. Că eu în clasa a noua aveam principii şi nervi pe tocul de la uşă. Dar aveam şi dreptul la momentul ăla, acolo, să mă bucur măcar puţin. De un mărţişor galben, care deja-mi râdea parcă în ciudă. La el oricum nu m-aş fi întors, deci teama sa de hărţuieli adolescentine nu era deloc fondată. Eu eram îndrăgostită, nu proastă.

Dar de mărţişor m-aş fi bucurat. Măcar până la următoarea pauză.

———————–

Precis nu e cea mai de soi poveste, dar e prima care mi-a venit în cap când am citit despre leapşa pe care mi-a dat-o Dragoş. Zice să spun o poveste de mărţişor. Aveţi şi dumneavoastră? (Nina a onorat leapşa cu o povestioară drăguţă)