Era mai întâi dimineaţa, la ore ilegal de matinale. Uram dimineţile spre şcoală. Uram felul în care ne certam zilnic pe care ceas merge mai bine, iar eu veneam întotdeauna cu argumentul suprem: Radio Contact. Mai ştiţi Radio Contact?
Categoria: din vremea când nici blondele nu erau blonde (Pagina 6 din 12)
… într-o sâmbătă, la 4 dimineaţa, el te conducea acasă şi, în faţa porţii părinteşti şi despărţirii temporare, te-a luat de mână şi ţi-a propus să faceţi o nebunie: ÎNCĂ un suc! Eram în clasa a 10-a. Şi-am mers.
Când, înainte de o lucrare la mathe, băgai textul că te doare burta ori capul ori îţi curg mucii, iar mama băga o scutire, doar fiindcă toată lumea ştia că la refacerea lucrării, singurii care se refac sunt elevii, nu şi subiectele. Şi uite-aşa, am trecut şi eu de a unşpea şi-a doişpea. De nici colegii nu mă mai întrebau de sănătate, ci doar: “Vii sau nu vii?” Ca să ştie dacă să-mi păstreze subiectele. Că eu nu răcesc niciodată, asta se ştia din generală. Cam de atunci am început să chiulesc motivat. Pe faţă, medical şi foarte legal.
Când era şedinţă de redacţie şi ai anunţat că ai o rezecţie apicală de asistat şi, în loc de bisturie şi chiurete, singurul lucru băgat în gură a fost cel mai bun espresso cu spumă de lapte. Iar deţinătorul gurii nici vorbă să fi fost vreun pacient. Am mai băut eu cafele, dar pe asta furată din orele de la birou şi câştigată parcă la Noroc o s-o ţin minte toată viaţa. Şi acum văd afişat pe ecranul telefonului un apel de la Cluj: “Mary the merry”. – Unde eşti, bei o cafea? Şi-am băut.
De la o vreme am început să gătesc. Da, fericirea poate fi atât de plictisitoare, încât te apuci de curăţat cartofi. Sau, cel puţin, asta era concepţia copilei de dinainte despre acţiunea tradiţională şi, pe bună dreptate, pe cale de dispariţie: gătitul.
Dintotdeauna am urât discuţiile despre „ce mâncăm”, oalele transportate cu ciorbă şi sufertaşele făcute pachet. Fiindcă niciodată nu o să mor de foame, iar istoria personală a demonstrat că aveam dreptate. Ba uneori chiar un surplus de dreptate, de parcă voiam să dovedesc ceva. Că pielea ni se poate întinde la nesfârşit însă e dovedit demult şi de alţii mult mai deştepţi decât mine.
Mama mea e una clasică la bază: ştie să gătească fabulos, uneori o mai şi face.
În braţe la tata, pe strada aceea cu Cedonia. Ne plimbam toţi trei şi mama mă minţea că ea nu mă mai poate duce în braţe fiindcă, uite, ce bubă i-a ieşit. Şi-mi arăta o aluniţă de pe gât, dându-şi părul negru la o parte şi spunându-mi cât e de mare şi de urâtă. Pe vremea aia nu înţelegeam nici de ce zice că-i mare, fiindcă pentru mine, “mare” avea legătură cu “oamenii mari” şi, credeţi-mă, aluniţa aia era mare doar ca minciună, chiar şi în ochii mei mici. Cât despre “urâtă”, asta am crezut fără să judec, deşi nu sunt convinsă că înţelegeam dacă “urâtă” e de bine sau de rău şi cu siguranţă nu înţelegeam ce are buba aia cu mine, de apare mereu când vreau să mă ia mama în braţe!
Pesemne eram deja o mică, dar mare copilă. Iar mama şi acum e o brunetă slăbuţă, deci îmi imaginez cum era pe vremea aia. Tata, în schimb, sportiv a fost, sportiv a rămas. Probabil, el m-ar putea duce şi acum în braţe. Cred că i-ar şi plăcea…primii 10 metri 🙂
– Cred că asta e prima amintire, fiindcă e probabil dintr-o perioadă în care ştiam deja să merg bine, încât nu mai era cazul de cărucior. Doar că eu orice-aş învăţa, mă plictisesc repede. De atunci şi până în ziua de astăzi.
– Mai am o amintire tot legată de Cedonia, eu mică, de mână cu mama. Ne-am întâlnit cu cineva cunoscut şi m-a întrebat cum mă cheamă, eu am zis “Muna-Peta Lele, doi ani” şi lumea a râs. Învăţasem să zic poezia completă, ca să-l scutesc pe interlocutor de următoarea întrebare cretină, aia cu “şi câţi ani ai, Miruna?” Îl lămuream din start.
Mai ştiu prima zi la grădiniţă, la 4 ani şi un pic, îmi amintesc mirosul ăla din curte, leagănele prinse în beton şi băncile vopsite în albastru. Ştiu ce jocuri mă jucam cu bunică-mea, când mă învăţa animale de pe nişte cartoane. Ţin minte că nu voiam să mănânc şi ziceam că mă doare mâna, deşi supa cu găluşte era preferata mea. Dar ca lenea nu mi-a plăcut niciodată altceva la fel. De mult! Îi ţin minte vesta gri a bunicului şi degetele albe ale străbunicii. Ţepii din barba lu’ tata şi grilajul de lemn al pătuţului meu. Ţin minte Boni-bon-ul şi insolaţia de la Ocna, cum mă obligau să beau ceai când făceam febră. Şi ar mai fi ceva, dar nu sunt sigură dacă e amintire sau imaginaţie hrănită dintr-o poză. Ştii, ca atunci când visezi şi nu eşti sigur dacă a fost vis ori chiar ţi s-a-ntâmplat: Eram în sufragerie la bunici, cu toţii în jurul mesei. Nu ca să mâncăm, ci pur şi simplu. În sufragerie. Văd faţa de masă a bunicii, aceea groasă, cusută ca un covor, văd candelabrul mereu îngălbenit de vremuri şi colţarul ei vişiniu. Mai văd draperiile bordo şi parcă lumina aprinsă. Nici o sărbătoare sau ceva, că era un fel de faţă de masă simplă pusă peste covorul cusut. Mama tunsă scurt, în halatul pe care l-am luat la Bucureşti, dar nu l-am purtat niciodată. De parcă i-aş strica mirosul de ea. Vesta gri a bunicului şi ochii lui albaştri. Mâinile firave ale bunicii şi vocea ei tânără. Mama cu păr scurt şi halat lung, iar tata cu barbă. Şi eu, în scăunelul meu de lemn, lângă masă, fără a-mi aminti decât detalii din jur. Sau împrumutându-le după fotografii alb-negru.
*Acest articol l-am scris la iniţiativa World Vision, în cadrul campaniei “Mame bune, copii sănătoşi“. Mame fără aluniţe n-aveţi? 😛 Mi-ar plăcea să-şi amintească de la începuturile lor şi să ne povestească şi nouă: Iulia Georgescu, Manuel, Ioana şi dojo. Şi voi. 🙂
Măcar pentru o clipă. Astăzi, m-am pus în patul meu de-acasă, de-acasa mea de la Sibiu (patul ăla în care mă trezeam în fiecare dimineaţă să merg la liceu, patul din care mă gândeam cu bucurie cu se să mă îmbrac, patul care-mi ştia pe de rost culcuşul preferat, singurul care m-a găzduit în cea mai lungă şi perfectă îmbrăţişare, pe mine cea visătoare, îndrăgostită, înlăcrimată şi dezinteresată, patul meu din care mă uitam la televizor cu gâtul sprijinit pe o anume adâncitură din colţar, numai de mine ştiută, patul meu care nici măcar nu e pat, ci un colţar prea colorat, dar mai pat decât îmi va fi dat vreodată să cunosc altul. E patul care mă cel mai odihneşte. N-a fost primul, dar este cel mai bun.)
Să fim la loc mici şi să ne cuibărim în formele numai de noi ştiute, acelea de demult. În care am fost alternativ copii, nevinovaţi şi plângăcioşi, fericiţi şi neştiutori. Astăzi, din vârful patului meu din casa de la Sibiu, sprijinită pe-o latură nouă a pseudocolţarului din camera cu Tweety pe pereţi (da, ştiu, în Sibiu, temperaturile-s mai mici şi lucrurile se conservă mai bine. Până şi copilăria…), am avut o clipă când m-am simţit ca mai demult: uşoară ca-ntr-o zi de toamnă, când un nou an şcolar începea, n-aveai încă teme, ci doar dor de colegi, nici liste cu lecturi suplimentare, ci doar chef să le citeşti. Plus convingerea că or să-ţi placă la nebunie chiar şi cele pe care nu le vei citi deloc! Fiindcă, nu-i aşa, toate (nu) se întâmplă dintr-un motiv pe lumea asta…
Prea puţine. Mult mai puţine decât vedeam în Cluj. Şi infinit mai puţine decât vedeam în Sibiu. Cine mi-a zis că Bucureştiul m-a prostit, precis, la asta se referea…
Îmi amintesc că vorbeam la începuturile mele bucureştene cu Ana-Maria, o sibiancă strămutată în capitală, că-i de musai să ne facem condică de semnat pe la teatre, cât mai prindem şi noi marii actori în viaţă.
