Mie nici acum nu-mi place să citesc

Acest post începe de la un RT pe care l-am dat:

@SiBlondeleGand normal. Atitudinea conteaza! 🙂 RT @ImpreunaReusim: We shouldn’t teach great books; we should teach a love of reading

După care, Simona a povestit aici despre pasiunea ei de a citi, care a venit modelată de tatăl ei şi dorinţa de a se eschiva de la mersul la piaţă (ştiu şi eu cum e să te trimită de 3 ori după 3 ouă :p). Simona mă întreabă de unde mi-a venit mie pasiunea pentru citit, iar eu îi răspund că încă o mai aştept.

Ştii, Simona, nu cred că plăcerea ta de a citi vine de la tatăl tău, ci de la tine. Fiindcă altfel ţi-ar fi putut da cele mai cu prinţese poveşti şi tot nu s-ar fi lipit nimic. Şi în ceea ce priveşte cuvintele scrise în vocabular, mie doar gândul la aşa ceva îmi dă fiori pe şira spinării. Am citit foarte puţin la viaţa mea şi asta fiindcă eu credeam că a citi o carte presupune un dicţionar, un creion şi un vocabular cu două coloane, apoi un caiet pentru rezumat. Şi înainte de toate, o listă de lecturi obligatorii (că la cele suplimentare nu ajungeam niciodată). Iar pentru mine, toate astea erau prea mult. Mă scârbeau în asemenea hal, încât nici nu mai voiam să mă apuc. Atunci nu înţelegeam că plăcerea cititului nu e despre cu ce rămâi după, ci despre cum simţi în timp ce. Simona, nu suntem suma cărţilor citite. Tocmai fiindcă putem citi fără a înţelege. Iar eu nu cred că sensurile stau în dicţionar. Majoritatea cuvintelor din vocabularul meu le-am achiziţionat din mers, din contexte, din trăiri care mi le-au explicat mai complex decât aş fi putut citi vreodată. Ştiam demult la ce se referă “a revela” şi “a releva”, când am înţeles ce-i aia o revelaţie. Asta aşa doar, ca exemplu.

Iar în momentul în care mama şi-a dat seama că repulsia mea faţă de cărţi ar putea deveni periculoasă, a luat atitudine. Femeia a-ncercat: mi-a pus cărţi în mână, eu le-am pus la loc. Ba la un moment dat, ştiu că mi-a propus să-mi dea 100mii pe carte citită. Fără nici un fel de alte obligaţii. Nici nu m-ar fi pus să-i povestesc, da’ să-i mai scriu rezumate. Doar să-i spun că am citit. Iar 100mii pe vremea aia erau bani. Crezi că m-am îmbogăţit? Habar n-am care erau valorile mele pe vremea aia, da’ se pare că nu apreciam de nici unele…

Ştii când am început să citesc? În facultate. Când brusc lucrurile au început să se descopere. Când am scăpat de sub sclavia “lecturilor obligatorii” şi a listelor cu pagini interminabile. Am ajuns la şcoală şi, în sfârşit, am reuşit să simt că sunt liberă să citesc pentru mine. Nu pentru profe, nu pentru bani, nici măcar pentru mama. Ci pur şi simplu pentru mine. Deci da, ăsta e momentul în care mi s-a schimbat atitudinea. Iar azi pierd ore-ntregi prin librării. Mă uit cu poftă, gust din fiecare, dar nu le iau multe acasă. Nu îţi imagina că am recuperat vreun pic din timpul pierdut. Probabil, în timp ce tu stăteai în pat şi citeai, eu mergeam la piaţă după pătrunjel. Sau mă jucam, culmea, de-a şcoala. Sau poate chiar mă uitam la clasicele telenovele ale anilor ’90. Dar nici astăzi nu citesc. E adevărat că am cărţi întregi terminate pe WC, dar n-ai să mă vezi niciodată în capul patului, cu ochelarii pe nas şi veioza aprinsă. Sau poate pur şi simplu, n-am întâlnit încă “acea” carte. Nu ştiu, încă o aştept.

p.s. Nici nu am citit vreodată o carte care să nu-mi placă. Fiindcă nu reuşesc să trec de prima pagină… (Bine, excepţie făcând romanul ION, pe care l-am halit în 3 zile, tocmai fiindcă tortura era atât de mare, încât simţeam că daunele vor fi iremediabile dacă prelungesc chinul. Şi am preferat să termin repede. A, dar cred că era în perioada în care exersam cititul în diagonală 😛 Cu toate că durerea nu trecea mai repede deloc. Încă mai trag după asta.)

Articolul anterior

Două melodii care îmi cresc buna dispoziţie

Articolul următor

Deseară să nu mâncaţi (prea mult)

16 Comentarii

  1. Si eu am inceput sa citesc mai cu drag abia dupa ce am terminat liceul. Nu stiu, e altfel cand citesti. Si atat. In viata mea n-am incercat treaba cu vocabularul, tot din context imi luam intelesurile.
    Acum ma bucur teribil cand am ocazia sa inlocuiesc tratatele de medicina cu o carte buna care ma deconecteaza de la realitate cateva momente.
    Ah, Ion a fost un roman oribil pentru mine. :-))

    0
  2. foarte pe cinstite aceasta postare!

    intr-adevar, nu suntem cartilor citite!

    0
  3. La noi in scoala se impun numai carti neatractive. Nu cred ca am citit niciun roman in scoala cu drag. Preferam sa-mi aleg singura cartile, iar cele pentru scoala le citeam tot ca tine, ca pe un plasture care tras repede doare mai putin. Cred ca cea mai plicticoasa experienta de genul asta a fost Romanul adolescentului miop, pe care l-am citit intr-o noapte, de teama ca daca-l las din mana un minut, nici ca-l mai termin. 😀

    0
  4. Andrei

    Mie Ion chiar mi-a placut, doar pe la sfarsit mi se parea ca nu se mai termina; in rest ce sa zic, dislexia asta e boala grea, multa vreme cand vedeam o carte fugeam ca dracu de tamaie, apoi le cantaream din priviri si dupa ma uitam, la cuprins. Acum m-am mai obisnuit cu dusmanul si chiar imi place, dar nu prea mult fiindca, cauzeaza la creier si la sanatate.

    0
  5. Diana, mie şcoala de medicină parcă mi-a deschis ochii. Şi apetitul pentru citit. În sesiune citesc cele mai faine cărţi.

    Claudia, şi nici nu putem trăi din cărţi. Dar asta nu înseamnă că nu ne sunt utile. Nu vreau să se înţeleagă greşit!

    Pisica Roz, exact, niciodată nu i-am înghiţit pe Creangă şi pe Sadoveanu. În schimb, la germană era altă treabă

    Andrei, cred că e şi chestie de a găsi cartea potrivită sau stilul potrivit. La fel ca la tunsoare. 😛

    0
  6. Valeriu

    În copilărie asociem cărțile cu școala, iar unii fac asta toata viața. Îmi aduc aminte cât se mai chinuia bunica cu mine și cât încerca să ma deprindă cu cititul. Pe vremea aceea cărțile erau niste chestii reci și multe. Aveau o cameră numai a lor, camera de studiu, cum îi zicea bunica. Acolo eram trimis de fiecare dată când faceam câte o prostie, prin urmare eram mare fan. De fiecare dată mă plictiseam groaznic, dar îmi plăcea mirosul lor dulceag, eram perfect convins că nu au nici o utilitate clară, asta până când am descoperit enciclopediile cu harți și poze, doamne ce mari și grele mai erau. :)) Plăcerea pentru citit a venit mai târzior pe la 9-10 ani când am căzut dintr-un pom de m-am întins ca porcu pe caldură, fiind beneficiarul unei pedepse de 2 săptămâni arest la domiciliu plus obligatoriu de terminat lectura obligatorie. 😀 Normal că de lectura obligatorie nici nu m-am atins, dar am citit prima carte de la cap la coadă, din plăcere. M-a prins așa tare flama cu lectura că nu știa mama ce îmi facă, să ma lase în pace sau să imi dea drumul afară la joacă să îmi revin. :)) Citind cartea respectiva mi-am dat seama că pot fi liber fară să fiu liber și că defapt adevarul este doar ceea de decid sau accept eu că este. După acea primă carte le-am citit pe toate din plăcere, unele poate doar din curiozitate, dar și satisfacerea curiozitații tot o formă de plăcere este. Sunt de părere că frumusețea unei cărți vine în mare parte din puterea de a îți imagina și de a construi cu propriile tale idei ceea ce a dorit autorul să îți transmită. Pot spune că cititul mi-a salvat viața, îmi place, dacă nu citeam poate că eram mult mai bun, dar cu siguranță mult mai prost.

    0
  7. poate ca pentru unii cartile sunt cheia de care au nevoie pentru a se descuia. si asta nu doar in copilarie, ci saptamanal. eu am nevoie de ele la fel cum am nevoie de apa si aer si de cate un consult medical si de cate o cafea povestita si inca cateva, mici lucruri. nu am o sorina “de control” ca sa verific ipoteza ca fara carti as fi fost alta, dar sorina “experimentala” crede cu tarie in asta, asa ca se construieste in continuare, citind.
    in liceu invatasem sa iubesc pana si ion-ul, si morometii – m-a ajutat o grila flexibila de a experimenta lectura. daca nu ma fascina sau intriga subiectul, atunci eram ultra-atenta la limbaj sau la constructia romanului sau alegeam un personaj pe care il urmaream si mi-l inchipuiam si in paginile in care nu aparea. cu cateva rezistente (fratii jderi, inmormantati fiti pe veci) :))

    0
  8. Bine punctat.Imi place sa citesc, insa daca dau de o carte care nu-mi place, nu stiu de ce , dupa asta , nu vreau sa ma apuc de o alta carte. Am impresia ca iar dau de una “rea”. Cand eram mica , mamica imi zicea ca daca citesc o carte si vin si i-o expun bine, imi da ceva bani , si eu numai cu gandul la dulciuri , citeam si incercam sa i-o expun, dar daca mai sincer, nu prea tin minte , sa-mi ramas careva impresii bune despre acea carte. Fiecare cu ale lui.

    0
  9. totul se schimbă în momentul în care dai de prima carte pentru care uiţi şi că ţi-e foame. sau când îţi povesteşte cel/cea după care simţi că mori de drag.
    atunci se declanşează ceva. ori devine activă vre-o bucăţică de ADN. 🙂
    oricum, până te ţin ochii nu mai ai scăpare!

    0
  10. Mie mi-a plăcut întotdeauna să citesc, chiar și o parte dintre lecturile obligatorii. Dar, dacă nu mă “iubește” o carte anume, am mari dificultăți să o duc pînă la capăt. Și nu cred că plăcerea lecturii sau ce înveți din asta ar consta într-un număr de cărți pe care dacă le-ai citit te poți considera minunat.

    0
  11. Valeriu, deci noroc că ai te-ai urcat în pom!

    Sorina, Amin!
    În altă ordine de idei, să ştii că eu de multe ori m-am gândit: dacă m-am făcut aşa deşteaptă fără să citesc aproape nimic, îţi dai seama ce-ar fi ieşit din mine dacă aş mai fi şi deschis vreo carte din când în când! :))

    Trudi, deci pe tine te-a convins! Cu mine nu i-a ieşit!

    irina, DA! Să ştii că am păţit. Într-a noua, tipul de care-mi plăcea citise Parzival la germană înaintea mea. Şi de ciudă doar l-am devorat şi eu în 2 zile. Nu cumva să ştie el ceva în plus faţă de mine. Iar chestia s-a repetat şi ulterior… Ceea ce e bine. Că ne motivăm reciproc.

    Orin, exact! Niciodată nu m-am simţit mai bine după ce terminam sutele de pagini (ale lui ion, de exemplu), doar fiindcă erau sute şi chinuitoare şi eu trăiam să le văd gata citite. Doar mult mai uşurată. Dar nu mai bine.
    Însă am trăit momente în care am redus viteza de a citi o carte, doar fiindcă nu voiam să se termine… (dar să nu mai spui nimănui!)

    0
  12. la mine s-antamplat invers…am citit mult in copilarie si liceu si in facultate foarte putin

    0
  13. Mihai, cred ca la toti oamenii normali s-a intamplat asa 🙂

    1+
  14. eu sunt putin impartita: mi-a placut la nebunie sa citesc, de cand eram mica, dar mereu, absolut mereu mi-au displacut profund cartile facute la scoala, tocmai pentru ca imi erau impuse.
    acum sunt la limbi straine, ni se impun in continuare carti, si din nou am o oarecare retinere (bine, cu cateva exceptii, care sunt prea bune sa le refuzi).
    insa n-as refuza nici acum o carte care nu e in programa:d

    0
  15. mihai

    postarea asta are succes, multi iti vor da dreptate, se vor simti mangaiati pe crestetul stupid de “parerea” ta. Textul tau incearca sa fie inteligent, nu izbuteste, insa. Inteligenta in afara cartilor? Da, dar e o raritate, si nu poti pretinde decat cu greu ca tu esti exceptia de semidoct genial.

    O carte buna se vinde in Ro. in 20 mii de exemplare; restul necititorilor, milioane bune, iti raman tie, pentru blog.

    Cum ti se pare sindromul asta al faptului de a te da mare cu lucruri nu tocmai demne de lauda?

    0
  16. Mihai, tu in ce categorie te incadrezi?
    p.s. Apreciez ca mi-ai citit textul 🙂

    0

Leave a Reply

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 182 queries in 0.259 s