Mie nici acum nu-mi place să citesc

Acest post începe de la un RT pe care l-am dat:

@SiBlondeleGand normal. Atitudinea conteaza! 🙂 RT @ImpreunaReusim: We shouldn’t teach great books; we should teach a love of reading

După care, Simona a povestit aici despre pasiunea ei de a citi, care a venit modelată de tatăl ei şi dorinţa de a se eschiva de la mersul la piaţă (ştiu şi eu cum e să te trimită de 3 ori după 3 ouă :p). Simona mă întreabă de unde mi-a venit mie pasiunea pentru citit, iar eu îi răspund că încă o mai aştept.

Ştii, Simona, nu cred că plăcerea ta de a citi vine de la tatăl tău, ci de la tine. Fiindcă altfel ţi-ar fi putut da cele mai cu prinţese poveşti şi tot nu s-ar fi lipit nimic. Şi în ceea ce priveşte cuvintele scrise în vocabular, mie doar gândul la aşa ceva îmi dă fiori pe şira spinării. Am citit foarte puţin la viaţa mea şi asta fiindcă eu credeam că a citi o carte presupune un dicţionar, un creion şi un vocabular cu două coloane, apoi un caiet pentru rezumat. Şi înainte de toate, o listă de lecturi obligatorii (că la cele suplimentare nu ajungeam niciodată). Iar pentru mine, toate astea erau prea mult. Mă scârbeau în asemenea hal, încât nici nu mai voiam să mă apuc. Atunci nu înţelegeam că plăcerea cititului nu e despre cu ce rămâi după, ci despre cum simţi în timp ce. Simona, nu suntem suma cărţilor citite. Tocmai fiindcă putem citi fără a înţelege. Iar eu nu cred că sensurile stau în dicţionar. Majoritatea cuvintelor din vocabularul meu le-am achiziţionat din mers, din contexte, din trăiri care mi le-au explicat mai complex decât aş fi putut citi vreodată. Ştiam demult la ce se referă “a revela” şi “a releva”, când am înţeles ce-i aia o revelaţie. Asta aşa doar, ca exemplu.

Iar în momentul în care mama şi-a dat seama că repulsia mea faţă de cărţi ar putea deveni periculoasă, a luat atitudine. Femeia a-ncercat: mi-a pus cărţi în mână, eu le-am pus la loc. Ba la un moment dat, ştiu că mi-a propus să-mi dea 100mii pe carte citită. Fără nici un fel de alte obligaţii. Nici nu m-ar fi pus să-i povestesc, da’ să-i mai scriu rezumate. Doar să-i spun că am citit. Iar 100mii pe vremea aia erau bani. Crezi că m-am îmbogăţit? Habar n-am care erau valorile mele pe vremea aia, da’ se pare că nu apreciam de nici unele…

Ştii când am început să citesc? În facultate. Când brusc lucrurile au început să se descopere. Când am scăpat de sub sclavia “lecturilor obligatorii” şi a listelor cu pagini interminabile. Am ajuns la şcoală şi, în sfârşit, am reuşit să simt că sunt liberă să citesc pentru mine. Nu pentru profe, nu pentru bani, nici măcar pentru mama. Ci pur şi simplu pentru mine. Deci da, ăsta e momentul în care mi s-a schimbat atitudinea. Iar azi pierd ore-ntregi prin librării. Mă uit cu poftă, gust din fiecare, dar nu le iau multe acasă. Nu îţi imagina că am recuperat vreun pic din timpul pierdut. Probabil, în timp ce tu stăteai în pat şi citeai, eu mergeam la piaţă după pătrunjel. Sau mă jucam, culmea, de-a şcoala. Sau poate chiar mă uitam la clasicele telenovele ale anilor ’90. Dar nici astăzi nu citesc. E adevărat că am cărţi întregi terminate pe WC, dar n-ai să mă vezi niciodată în capul patului, cu ochelarii pe nas şi veioza aprinsă. Sau poate pur şi simplu, n-am întâlnit încă “acea” carte. Nu ştiu, încă o aştept.

p.s. Nici nu am citit vreodată o carte care să nu-mi placă. Fiindcă nu reuşesc să trec de prima pagină… (Bine, excepţie făcând romanul ION, pe care l-am halit în 3 zile, tocmai fiindcă tortura era atât de mare, încât simţeam că daunele vor fi iremediabile dacă prelungesc chinul. Şi am preferat să termin repede. A, dar cred că era în perioada în care exersam cititul în diagonală 😛 Cu toate că durerea nu trecea mai repede deloc. Încă mai trag după asta.)