1. Cand a fost ultima data cand te-ai trezit repede si cu mare placere de a incepe ziua?

2. Ce s-a intamplat in acea zi?

3. Gaseste in total 20 de zile, in toata viata ta, cand simteai aceasta putere si dorinta de a te da jos din pat.

4. Care sunt activitatile in care te-ai implica, chiar daca ar trebui sa platesti pentru ele?

5. Care sunt lucrurile in care esti acum implicat si la care n-ai renunta nici daca esti platit?

6. Care sunt activitatile pe care simti ca le poti face mereu, fara sa te plictisesti?

7. Ce ai regreta daca acum ai avea 100 de ani si ai fi pe patul de moarte?

Am mai făcut trimitere la aceste întrebări citite pe empower.ro acu’ ceva vreme. Le-am redescoperit, doar că le-am citit altfel de data asta. Vă invit să vă daţi răspunsurile. Iar dacă vă interesează ale mele…

Continuare

Îmi port tinereţea ca o vină pe umerii goi. O simt grea, dar vie şi o port veselă, dar dureroasă. Sunt unele lucruri pe care ţi le-ai fi dorit să se întâmple mai târziu, ca să le înţelegi cu mintea de pe urmă şi să le poţi aprecia cum se cuvine. Atât lor, cât şi ţie. Sunt lucruri de care te poţi bucura infinit mai mult când le pricepi de ce ţi se petrec şi unde duc şi cum pot să te umple.

De câteva zile mă chinuie gândul de a-mi scrie o scrisoare din viitor. Adică eu, cea care voi fi în 10 ani să i se adreseze celei de acum. Probabil fiindcă e final de an şi, mai probabil,  începutul unuia nou. Cu siguranţă e din nou un moment de decizii, la care eu sunt un antitalent înnăscut. Şi nu-mi plac lucrurile la care nu mă pricep. Dar cred cu tărie că m-aş pricepe mai bine să redactez scrisoarea decât să o citesc pe urmă. Dacă tot e vorba de priceperi. Sau de lipsa lor. Fiindcă am început să simt în limbi pe care nu le mai vorbesc, şi-am început să înţeleg simţiri pe care nu le-am învăţat vreodată. Căci altfel ele mi-au fost date să le cred. Şi să le port prin lume. Să le cresc frumoase şi să le adopt ca şi când ar fi fost ale mele. Dar sângele apă nu se face, iar atunci când nişte convingeri sunt împrumutate, vine şi momentul să-ţi plăteşti dobânda.

Dac-ar fi să pleci din viaţa ta şi să te duci peste 10 ani, să-ţi scrii o scrisoare pentru acum, de unde ai începe?

Cred că eu aş scrie aşa:

Iubito. Cele mai bune decizii se iau singure. Şi nicăieri nu arde…

…decât în sufletul meu. Dar poate ăsta-i semn de tinereţe. De viaţă. Şi de iubire?

Fiecare moş crăciun din vitrine, fiecare brăduţ prea sclipicios şi fiecare strângere de mână între oricare doi străini ajunşi întâmplător pe retina mea. În perioada asta, am senzaţia că revăd acelaşi film prost, pe care am încercat în ceilalţi ani să-l îmbunătăţesc cu popcorn, apoi am pus şi topping, ba am încercat şi canapele mai comode. Am umblat la sunet şi lumini, dar contrastele sunt prea mari ca să nu doară. Şi oricât de bun ai face popcorn-ul, tot filmul e cel care îţi strică dispoziţia.

Cred că îmi iau câine. Sau măcar o plantă.

Şi dacă în alţi ani aveam răbdare să aştept fiecare zi din Adventskalender, anul ăsta am semnul egal în dreptul fiecărei ferestre cu ciocolată. Dacă în alţi ani împodobeam căsuţa cu drag şi mult miros de mere coapte, acum nici să pun hainele pe umeraş nu-mi vine. Sărbătorile astea sunt atât de departe de mine ca beteala care stă pe ultimul raft în debara. M-am săturat să nu-l cunosc pe cel căruia îi dăruiesc, m-am săturat să-mi doresc să-i ofer Universul, dar să nu fiu sigură ce culoare i-ar plăcea mai mult. Iar Universul degeaba-l primeşti, dacă vine în culoarea greşită. E chestie de nuanţă, nu-i aşa? N-aţi primit niciodată culori cu care să nu ştiţi ce începe, declaraţii la care să nu ştiţi cum răspunde, inimi pentru care să nu puteţi bate.

Cred că îmi iau câine. Sau măcar o plantă.

Sistemul fără aşteptări e o prostie. Când propriile-ţi teorii se prăbuşesc, când tot ce ai trâmbiţat semenilor tăi cu atâta convingere dispare, stai ca prostul şi taci pe dinăuntru.

Aşteptări nu mai aveam demult, căci le bănuiam curve şi am refuzat să le mai dau de lucru. Le-am abandonat la groapa de gunoi, aruncând împreună cu ele tot ceea ce credeam a fi sursa suferinţelor pe lumea asta. Înţelesesem că dacă te deranjează ceva, trebuie să cauţi în tine să vezi pe unde poţi umbla, ce butoane necesită un service. Şi după toate aste ajustări, mă găsesc mai stricată decât eram înainte. Şi ştiţi de ce? Fiindcă fără suferinţă nu se poate, indiferent la câţi metri îţi putrezesc aşteptările.

Şi mă sucesc, spunându-vă să reciclaţi aşteptările şi să mă iertaţi dacă m-aţi ascultat vreodată. Fiindcă aşteptările înşelate din timp scutesc suferinţe majore din… alt timp.

Şi să nu ascultaţi de blonde. Nici măcar acum.

Mi-ar plăcea să îi explic odată felul care e-ntre noi. Cuvintele sunt ale mele, simţirile-ale lui. Ce-i între noi eu înţeleg mai bine, dar el simte fără dicţionar. Eu funcţionez în grafice cuvinte, el printre rânduri, presărând fiori. Eu sunt o sclavă a gândurilor mele, dar ele sunt născute de prin cărţi. Iar el nu ştie şi doar este, în felul cel mai curat în care poate fi un om. Al altcuiva, dar fără să îi pese.

Când găsiţi un om care să vă simtă gândurile fără să le-audă, ţineţi-l aproape. Când găsiţi un om care să vă răspundă fără ca măcar să ştie că o face, nu-l lăsaţi să plece. Apreciaţi non-educaţia felului în care simte. Ca pe-un cadou primit fără prilej de sărbătoare.

Fiindcă atunci când nu te-aştepţi, bucuria e mai mare.

Jason Mraz – Lucky (Feat. Colbie Caillat)

Citiţi următoarele cuvinte şi spuneţi-mi care vă atrag atenţia:

iertare, iimină, iubire, cocor, linguriţă, faffurie, obligaţie.

Continuare