Scrisoare de la mine din viitor

Îmi port tinereţea ca o vină pe umerii goi. O simt grea, dar vie şi o port veselă, dar dureroasă. Sunt unele lucruri pe care ţi le-ai fi dorit să se întâmple mai târziu, ca să le înţelegi cu mintea de pe urmă şi să le poţi aprecia cum se cuvine. Atât lor, cât şi ţie. Sunt lucruri de care te poţi bucura infinit mai mult când le pricepi de ce ţi se petrec şi unde duc şi cum pot să te umple.

De câteva zile mă chinuie gândul de a-mi scrie o scrisoare din viitor. Adică eu, cea care voi fi în 10 ani să i se adreseze celei de acum. Probabil fiindcă e final de an şi, mai probabil,  începutul unuia nou. Cu siguranţă e din nou un moment de decizii, la care eu sunt un antitalent înnăscut. Şi nu-mi plac lucrurile la care nu mă pricep. Dar cred cu tărie că m-aş pricepe mai bine să redactez scrisoarea decât să o citesc pe urmă. Dacă tot e vorba de priceperi. Sau de lipsa lor. Fiindcă am început să simt în limbi pe care nu le mai vorbesc, şi-am început să înţeleg simţiri pe care nu le-am învăţat vreodată. Căci altfel ele mi-au fost date să le cred. Şi să le port prin lume. Să le cresc frumoase şi să le adopt ca şi când ar fi fost ale mele. Dar sângele apă nu se face, iar atunci când nişte convingeri sunt împrumutate, vine şi momentul să-ţi plăteşti dobânda.

Dac-ar fi să pleci din viaţa ta şi să te duci peste 10 ani, să-ţi scrii o scrisoare pentru acum, de unde ai începe?

Cred că eu aş scrie aşa:

Iubito. Cele mai bune decizii se iau singure. Şi nicăieri nu arde…

…decât în sufletul meu. Dar poate ăsta-i semn de tinereţe. De viaţă. Şi de iubire?