E prima dată când am plecat din redacţie pe noapte. De când m-am angajat, ziua parcă a tot crescut. Chiar dacă mie mi se părea tot mai mică, de fiecare dată când orele nu îmi mai ajungeau. Poate e vremea să-şi revină.

Simt că începe un alt ciclu. Chiar dacă, în sufletul meu nu ştiu dacă pe cel anterior l-am încheiat. În maşină mirosea a iarnă şi afară ploua. Am dat drumul la căldură şi m-am uitat în jur. Picuri mici de ploaie rară pe parbriz străluceau ca mărgele în lumina farurilor din trafic. Apoi păleau într-o ceaţă murdară, dată de ştergătoarele flămânde şi lipsa mea de la spălătorie. Spălătoria de maşini.

M-am uitat în jur. La un Bucureşti înviat de sub toropeala leşinătoare a verii. V-am spus că mie-mi place să respir, nu-i aşa? La o Miruna de care mă mai bucur o vreme, după care doar îmi voi aminti de ea. Parcă am pornit un cronometru. Parcă sunt în cursa lui “cum să creştem mai repede şi mai frumos”. Când m-am dus prima zi la şcoală, nu mi-am imaginat că ea o să se termine vreodată. Nu mi-a zis nimeni că există viaţă şi după ce-ai învăţat să trăieşti. Nu că m-aş lăuda cu aşa ceva, dar am gustat câte ceva… Atâta cât să mai poftesc! Dar ce noroc am cu şcoala mea, v-am mai zis? Mă provoacă dincolo de limite, mă surprinde şi mă salvează din orice rahat. De fiecare dată când ies.

M-am uitat în jur. Ştiţi că astrologii susţin că ar exista la fiecare 7 ani o schimbare majoră în viaţa omului? Dacă eu sunt omul, atunci asta e schimbarea mea. Nu v-o pot povesti, nu e cuprinsă-n cuvinte. Doar atâta vă spun: sunt în al 24lea an al vieţii mele.

Faceţi singuri împărţirea. Eu mă apuc de înmulţiri. Că-i păcat de fiecare neuron pe care nu-l obosesc nici astăzi. Ce urât, să mori de plictiseală! Şi să te uiţi prea mult în jur…

De fiecare dată când fac ceva ce-am amânat cam mult, de fiecare dată când fac ceva ce nu îmi place, simt că mai cresc un pic. Că mai pierd ceva din suflul acela copilăresc care mă lăsa să mă întorc pe partea cealaltă dimineaţa când ploua şi n-aveam chef de şcoală.

Astăzi am fost om mare fiindcă nu numai că mi-am recunoscut oficial priorităţile, dar am şi acţionat în consecinţă. Chiar ca un om mare. Dacă ar şti tata, ar fi mândru de mine. Dar am atâtea argumente logice, care îmi arată unde-i drumul, şi unul singur, care le demolează pe toate. Iar dacă a fi om mare înseamnă să înveţi să-ţi vinzi inima pe altarul raţiunii, asta sunt: un om mare. Ca toţi ceilalţi nefericiţi.

Mă duc la culcare mai împăcată decât v-aţi putea imagina şi mai puţin mândră decât aţi înţelege. Şi sunt curioasă cum mă voi trezi. Copilă sau om mare. În lacrimi sau în resemnare?

Ştiţi ce urăsc cel mai mult în momentul ăsta? Pe “trebuie”. Fiindcă trebuie să mă abţin. De-mi va veni a plânge.

Sau şi oamenii mari plâng?

Vreau doar să-mi tacă telefonul. Mă gândeam să-mi schimb numărul. Dar liniştea nu se cumpără cu o cartelă nouă.

Continuare

Cu toate că eu nu sunt exponentul tipologiei  “dacă mă iubeşte, mă iubeşte şi cu păr pe picioare”, tot eu sunt cea care scrie pe blogul ei un articol cu titlul de mai sus.

Nu ştiu cum e aia să de dezîndrăgosteşti, fiincă nu am păţit. Niciodată nu am plecat dezîndrăgostită, dezinteresată şi neîndurerată. Cred că o singură dată am dat papucii fără vreun suspin disimulat, iar atunci se întâmpla după vreo 3 zile de “relaţie”. După care  m-am mai întâlnit de vreo 2 ori cu individul, care nu înţelegea de ce ne-am despărţit. Iar eu nici în ziua de azi n-am reuşit să înţeleg de ce am fost împreună. În fine, pe scurt: ca să te poţi dezîndrăgosti, trebuie să fi fost îndrăgostit la un anumit moment. E simplu.

Altădată, am plecat cu durere, deci îndrăgostită, dar cu convingerea că “nu se poate”, că degeaba e iubire, dacă e doar atât. Poate am învăţat prea de copilă lecţia asta şi poate de asta am şi uitat-o prea devreme. Dar mecanismul care ne face să fim cine suntem are o inteligenţă care merge până acolo unde el îşi aminteşte lecţiile uitate de noi. Şi dezvoltă procese de protecţie şi dezîndrăgosteli de situaţie. Ca norocu’!

Nu m-am dezîndrăgostit niciodată, dar…o fi prea târziu?

p.s. Zilele astea mă reîndrăgostesc. Până şi mama e îngrijorată (ştiţi, încă sunt în sesiune). Iar eu…eu sunt fascinată. Ar trebui să mă vedeţi.

V-am mai spus că totul e în capul nostru, nu-i aşa?

Acum adaug că aş vrea să scap de-acolo. Şi nici măcar în vizită nu m-aş mai duce, nu vreau să ştiu ce e în capul altuia. Nu-i mai bine să bănuieşti? Decât să înlături orice dubiu…

*O vreme, gândirea este în renovare. Ne cerem scuze pentru inconvenient.

Postul ăsta îl percep mai mult decât l-aş putea exprima grafic în seara asta. Îl chiar “sufăr” de la o vreme. Eu, prin toţi cei din jurul meu, în care îmi văd proiectat viitorul.

Aşadar, Nu mai trăim în viaţa noastră. Fiindcă ne detaşăm de tot ce e “al nostru”, îndreptându-ne atenţia şi vânzându-ne energia în alte direcţii. Eferente, cum zicem noi în medicină. Centrifuge, cum zic ei în fizică. Superficiale, cum nu ne place să recunoaştem. Goale, dacă e să fim sinceri.

Nu mai trăim în viaţa noastră: avem bonă care ne creşte copiii; avem femeie care ne spală vasele şi chiloţii; avem băiat care ne plimbă căţelul; şi avem manichiuristă, care ne taie unghiile. În curând o să avem şi curvă care să ne f**ă bărbatul. Pentru că noi vom fi prea obosite după atâtea ore suplimentare.

În vieţile altora, desigur.

Câteodată, mă apucă frica.