Am fost şi eu odată aşa cum ar fi trebuit să fiu. Am aparţinut şi eu o vreme bunelor tipare făcute zestre de părinţi mai cuminţi şi înţelepţi decât mă voi pricepe eu vreodată să fiu. Am avut şi eu atunci dorinţe şi puteri luate cu împrumut, conectate la net şi presărate cu nunţi, botezuri şi nepoţi. Apoi m-am blonzit şi am descoperit că semnele de întrebare sunt mult mai interesante decât orice alte feluri de punctuaţie. Şi m-am lăsat în voia lor. Chiar dacă certitudinile sunt în continuare pe lista căutărilor mele, drumul spre acolo e pavat de curiozităţi. Singura investiţie pentru care merită să munceşti e experienţa. Cea fizică, profesională, emoţională, socială. Aventurile cele mai profitabile în viaţă sunt întotdeauna intrapersonale, fiindcă îţi cresc muşchi pe care nici nu ştiai că îi ai. Căsnicia e una dintre ele. Însă doar cei cu adevărat vizionari o pot percepe astfel. Să trăieşti singur e cel mai simplu. Provocarea apare în doi. Iar asta o spune o tipă care mereu s-a plâns de singurătate. Nici să te speli seara pe dinţi nu-i întotdeauna uşor.

Am fost şi eu odată cu harta vieţii mele-n mâini. Crezând că ştiu ce-nseamnă fericire şi făcând pariuri pe termene mai lungi decât îmi permiteam. Iar atunci când conturile din suflet nu se potrivesc cu gropile din drum, te angajezi să speli vase într-un cazino imens. Ştiind c-ai să câştigi, tocmai fiindcă ai renunţat la pariuri. Am fost şi eu odată mai puţin deşteaptă decât mă dădeam, dar imediat după nişte ani, când mi-a trecut, am devenit bolnavă de curaj şi optimism.

Astăzi, am şi eu temeri, dar mai puţine dureri; încă am doruri, dar mai mult cu bucurie. Aştept ziua în care să mă trezesc din nou din curajul de acum, mai isteaţă decât mă ştiu, mai vindecată de temeri, doruri şi prea mult somn. Imediat o să se-ntâmple, după câţiva ani…
Nu e bine să râzi de nici o clipă a celui care-ai fost. Tânăr sau bătrân, gras sau slab, blond sau brunet. Ci să te uiţi cu înţelegere şi admiraţie mare, fiindcă acela te-a îndurat să fii cel care eşti. După atâta curaj, optimism şi învăţătură, oare ce urmează?

Acţiune. Şi noi semne de-ntrebare. Asta e o certitudine 😉

Când vei ajunge la vârsta mea, vei înţelege că fiecare pas pe care l-ai făcut a fost cel pe care trebuia să-l faci. Când vei ajunge la vârsta mea, de ce-urile de perspectivă pentru cândva se vor fi transformat în de ce-uri cu tentă de profunzime pentru acum. Ştii ce vreau să zic. Nu îţi va părea rău că ai făcut dreapta în loc de stânga, ci te vei întreba oare de ce nu ţi-ai dat silinţa să-ţi placă mai mult. Aici, când erai cu gândul acolo.

Când vei ajunge la vârsta mea şi toate examenele vor fi fost trecute, te vei întreba care-s profesorii rămaşi şi unde stau ascunse provocările. Vei începe să uiţi ce-ai învăţat şi să înveţi ce-au început copiii. Asta, până au venit alţii şi le-au pervertit mintea şi simţirea, ca şi ţie când erai mic. Când vei ajunge la vârsta mea, vei înţelege cât de nefolositoare ţi-au fost regretele. Apoi, vei începe să le uiţi. Cât de înălţătoare au fost iubirile. Dar le vei uita şi pe ele.

Când vei ajunge la vârsta mea, vei înţelege că să mori nu e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla. De fapt, e cel mai sigur lucru care ţi va întâmpla. Mai rău e să nu ştii învia de mai multe ori în aceeaşi viaţă. Şi s-o trăieşti cu gândul c-ai pierdut. Vei înţelege că felul cum îşi croieşte omul drumul nu e nici bun şi nici greşit, e pur şi simplu felul său de a cuprinde orizontul. Şi de a ţese cărări. Vei înţelege că fiecare pas pe care l-ai făcut a fost cel pe care trebuia să-l faci. Până să ajungi la vârsta mea.

Continuare

N-am cuvintele la mine. Bucureştiul m-a primit cu nori pe cer şi vreme-nchisă. Parcă primăverile caută să mă evite. Vreau şi eu în rândul lumii. Din atâtea puncte de vedere! Şi până să mă hotărăsc, mi-e că o să schimb prea multe dioptrii. Ameţită sunt oricum. Stabilă n-am fost niciodată. Vreau să-mi amintesc cum se cucereşte timpul. Am nevoie să mă iubească din nou. Exact ca la-nceput… Pe vremea când gânguream şi plângeam după mama. Pe vremea cînd n-aveam memorie şi totuşi ştiam să zâmbesc.

Azi, când sunt stăpâna propriilor mele decizii, aş preda bucuroasă conducerea. Altuia mai responsabil şi mai curajos. Îmi doresc să nu mai înţeleg clipa. Ci să o percep pur şi simplu. Îmi doresc să nu mai analizez lucruri, ci să le văd. Indiferent de forme, culori şi mirosuri. Îmi doresc să fiu fericită. Indiferent de cine, unde şi până când. Acum? No, foarte bine!

Daţi-mi altă o pereche. De ochelari.

Iubesc vacanţele, sărbătorile, Sibiul şi patul meu de-aici. Iubesc locurile şi oamenii care-mi amintesc de mine în cele mai frumoase exprimări de care am fost capabilă vreodată. În vremuri de demult. Azi sunt bătrână şi tristă.

Anul acesta nu a ieşit de sub semnul farmecului tradiţional, cu toate că a fost un moment în care mi-am zis cu cea mai crudă sinceritate: Na, Miruno, ce-ţi mai trebuie? Fiindcă mai aveam puţin şi ajungeam la stele. Probabil ar fi fost îndeajuns să-mi întind mâna, dar deocamdată mi-e bine doar să le ştiu acolo. Mi-e teamă de visele devenite realitate. Îşi pierd din farmec. Şi mi-e teamă să nu ajung în pană de vise. Fiindcă nu ştiu cât am fost programată să-mi doresc. Tata zice că oricum nu percepem decât ceea ce cunoaştem şi ceea ce ne e permis să percepem. Eu mă bucur că pot vedea un cer cu stele. Atât de aproape, încât îi simţi mângâierea pe creştet. Doar puţină linişte de-ar fi. Pentru asta invidiez morţii.

Anul acesta nu a ieşit de sub semnul farmecului tradiţional, dar simt că mă pregăteşte de plecare. De parcă ar fi crescut sărbătorile şi vine vremea să-şi ia zborul din cuibul sufletului meu de 12 ani. Sărbători aşa cum le ştiam. Mă simt ca o mamă care se bucură să-şi vadă pruncii la şcoli înalte, dar suferă după plecarea lor.

Anul acesta a fost prima dată când, alături de cei plecaţi dintre noi, m-am gândit şi la cei care urmează să vină. La masa noastră de sărbători. Ca să inventăm pentru ei alte farmece şi mai frumoase şi să rescriem scenariul unor sărbători aşa cum să le ştie ei. E un alt mod de a-ţi asigura veşnicia. Când se-ntâlnesc suflete de 12 ani.

Hristos a înviat!

Nu ştiu. Astăzi m-am gândit la mine pe bucăţi. Mi-am ascultat inima cum bate. Şi mi-a fost ruşine pentru fiecare zi în care m-am plâns că-s obosită. Fiindcă eu dorm precis mai mult decât ea. Şi  am şi cui mă plânge, chiar dacă amândouă batem în singurătate.

Am urmărit aerul care-mi intră-n plămâni. După ce-a trecut de vârful nasului, i-am pierdut urma de tot. Dar ei au ştiut singuri să-l cheme. Şi mi l-au trimis imediat înapoi. Fără să-mi ceară nimic în schimb. Afaceri din ăstea să tot faci.

M-am uitat în oglindă cum n-am mai făcut-o de mult. În ochii mei. Adânc acolo. Şi n-am găsit ceea ce simt. Ca şi când ar fi fost scris în altă limbă. Poate încă nu e vremea să o-nvăţ.

Anul trecut pe vremea asta, cineva mă provoca la un exerciţiu de imaginaţie: să fiu o celulă a corpului meu şi să spun cum mă simt. “Obosită, dar cu potenţial.” Un an mai târziu, mi-e frică să intru în vreo celulă. Fiindcă nu ştiu cum mă va primi. Sau dacă…

Oricum, sunt recunoscătoare că mă suportă.

Continuare

Într-o casă cu încăperi înalte şi ferestre largi. Pe o stradă cu mulţi copaci şi maşini puţine. Într-un oraş mic, în inima ţării. Oricărei ţări. Cu un castron mare cu fructe proaspete pe masă şi un balansoar în grădină. Cu o pătură pufoasă pe el şi o carte bună lângă. Cu miros de cozonaci calzi şi copii mici. Ştiţi cum ăştia mici au aşa o aromă a lor? Fără parfumuri, bebeluşii doar miros a curat şi frăgezime. Vreau să mă trezesc în fiecare zi de dimineaţă, căci trezitul la amiaz e semn că nu mai ai chef de viaţă. Pentru mine, cel puţin. Să-mi beau cafeaua în grădină, în ciripit de păserele şi adiere caldă de vânt.

Ştiu, e frumos ce-am croşetat mai sus, dar probabil m-aş plictisi îngrozitor. Chiar dacă ferestrele largi sunt frumoase şi nepoţii gălăgioşi la fel. Adică, să nu-i ai, ţi-ar lipsi cu siguranţă. Însă îndrăznesc să vreau altfel: În primul rând, o minte clară, care să m-ajute să îmi amintesc care-i diferenţa între stânga şi dreapta. Apoi nişte oase şi articulaţii funcţionale, care să-mi permită un ritm alert atunci când mă plimb. Chiar şi prin magazine. Întotdeauna m-a enervat să merg încet. Cred că e o chestie moştenită de la tata. Mi-ar plăcea o casă, dar n-am pretenţii prea înalte. Mă mulţumesc şi cu ceva cochet. Pe o stradă cu non-stop neapărat, e mai util decât copacii. Oraşul nu contează, important e să aibă aeroport. Că unele obiceiuri nu se schimbă niciodată, iar stabilitatea nu m-a caracterizat niciodată. Şi n-oi începe la bătrîneţe!
Mă imaginez o supergagică la 60 de ani, în tenişi albi şi părul prins în coadă. Cu toate că nici acum nu e atât de lung, încât să îl pot prinde, nu ştiu de ce am această imagine. Cu un soi de ghiozdan în spate şi bilete de avion într-o mână. Cu el, în cealaltă. Şi mi-ar plăcea ca după ce în sfârşit copiii ne vor fi mari şi ratele plătite, să pornim spre locurile care ne-au văzut crescînd în tinereţe. Să investim în reîntâlniri cu cei care eram atunci. Când am fost prima dată amândoi într-o strângere de mână, într-un sărut sau într-un te-iubesc. Dincolo de experienţa-n sine, cred că e un exerciţiu fantastic să te reconectezi la momentele frumoase de început. Dar n-o să aştept ca bătrâneţea să-mi aducă timpul pentru călătorii. Fiindcă nu am nici o garanţie că o s-o primesc şi nici c-o să-mi aducă asta. Plus, niciodată nu ştii ce-o să-ţi ia. Aşa că, până atunci, îmi dau silinţa. Tocmai ca să o întâmpin mai frumos. Ceea ce vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să faceţi.

Încep săptămâna cu corăbiile atât de înecate, încât îmi făuresc singură motive pentru a merge mai departe. Poate perspectiva unor bătrâneţi mai bune decât tinereţile să mă scoată din pat dimineaţă. O săptămână frumoasă s-aveţi!

sursa tablou: Frederick Frieseke (1874-1939)