Aici e astăzi cât eu încă scriu; în România e deja mâine. În lumea mea, e senzaţia aceea de “nu-mi vine să cred”:

Că e noiembrie şi nu mai trebuie să îngheţ în următoarele 3-4 luni, indiferent de numărul cojoacelor purtate. Aici alerg în trenciul meu roz de primăvară. Am luat sâmbătă seara paltonul şi era să mor de cald. Sunt vreo 10 grade afară. Şi e soare (bine, nu acum!). Temperaturile fără extreme sunt cele mai bune prietene ale mele. Urăsc frigul şi canicula. Şi iubesc vremea britanică, cine-ar fi crezut!

Că nu mai sunt fata “singură” în grupul meu de prieteni. Singură ori cu vreun atârnache după mine, nici nu ştiu cum e mai rău. Mai bine mergi singură acasă decât cu un surogat şi suflet îndoit. Nu sunt obişnuită să nu fiu eu cea care stă pe colţ, ca să şadă cuplurile pe laturile mesei. Ştiţi, eu sunt o fată care atât de mult şi-a dorit, atât de frumos a visat şi atât de naivă speranţă a pierdut, încât simte că viaţa asta e o binecuvântare. De fiecare dată când el o ia de mână.

Nu-mi vine să cred că asta nu mai e valabil. Că nu mai mi-e dor cu fiecare colindă pe care o aud. Că nu-mi mai cânt durerile în versuri de Crăciun, că nu mai împodobesc case imaginate, din care să mă întorc în paturi goale. Ştiţi, când eram mică, îmi era frică să dorm singură. Dar, de Crăciun, îmi plăcea întotdeauna, fiindcă fixam câte un glob cu privirea şi, uite-aşa, adormeam fără griji… Acum, parcă e în fiecare seară Crăciun (exceptând serile cu gărzi!).

Nu-mi vine să cred că încă n-am scăpat de teama aia că mă trezesc atunci când îl visez pe el. De dimineaţă ne-am trezit târziu şi am mers la biserică. Unde am prins doar predica pe final, dar întregul mesaj. Apoi ne-am plimbat prin oraş, că era soare şi cald. Am luat ceva de mâncare, am venit acasă şi-am pregătit masa, cu prima lumânare din Advent aprinsă. (Am pus poză pe facebook, ca să nu credeţi că a fost un vis) Şi colindele cântând. Nici un dor, nici o durere.

“Dependenţa de nefericire” se tratează. Pot fi un studiu de caz.

Şi, apropo, am o carte care se numeşte aşa. Mi-e frică s-o citesc. Prefer să scriu eu alta.

foto

Iar asta n-are nici o legătură cu pielea care se duce la vale, nici cu pungile care apar sub ochi, fiindcă ştiu femei mai în vârstă care arată mai senzaţional decât mine (nu că aş fi eu vreun pic din aşa ceva) şi ştiu pe altele, mai tinere, care au feţe mult mai obosite decât ale mele. Toate feţele mele la un loc.

Deşi să îmbătrâneşti e frumos, e un noroc de care nu toată lumea se bucură de când există dureri lombare, Alzheimer şi reumatism, însă unii ar aprecia să mai simtă ceva la 80 de ani, fie ea şi vreo durere. Alţii, mai nefericiţi, chiar şi mai devreme. Nu condamn bătrâneţile, fiindcă mi le doresc. Evident, fără copii nerecunoscători, foşti soţi şi prietene pasionate de tricotat. Dar asta nu înseamnă că nu mi-e frică de bătrâneţi ca atunci când ieşi din casă fără să te fi uitat cum e vremea. Dacă plouă şi tu nu ţi-ai luat umbrelă. Dacă sunt 30 de grade şi tu porţi cojoc. Sau dacă bate vântul şi tu ţi-ai dat cu lipgloss-ul ăla lipicios pe buze (părul se lipeşte îngrozitor de ăla; să potrivesc lipgloss-ul la intensitatea vântului de afară e o chestie pe care am învăţat-o de când sunt aici. Vânatul e aşa puternic, că uneori ai senzaţia că bate şi în casă.)

Mi-e frică, fiindcă se va fi dus nebunia, curajul de a sfida imposibilul, senzaţia de “am timp”… în combinaţie cu absenţa frustrărilor… bazate tocmai pe asta. Când vezi că ăla e milionar la 30 de ani, parcă aproape te bucuri pentru el, fiindcă tu mai ai încă 5 până la 30 şi, deşi e o stupiditate groaznică şi o scuză penibilă, te oarecum sincer consolează. Dar dacă bătrâneţile îţi omoară potenţialul de a fabrica scuze pentru tine?! Dacă, de la atâta scleroză, ajungi să uiţi şi să visezi. Dacă, de fapt, nu te omoară bolile, ci regretele …

Vedeţi, v-am zis că uni iar aprecia şi-un Alzheimer la 90 de ani!

———————————————-

Să nu ne trăim viaţa fabricând regrete şi să nu irosim materialul genetic al părinţilor noştri. Le datorăm asta lor şi mai ales nouă.

Şi-am început să număr.

Bătăi de inimi în cel mai frumos duet.

Când e linişte şi tu îţi aminteşti:

că nu cu inima visezi.

Ascult strawberry wine. Ascult melodiile pe care le-am adunat de-a lungul vremii. Am fişiere pe care nu scrie numele artiştilor, nici măcar genul muzical, ci numele celui care mi le-a dat. Cum scriau bunicile reţete în caietul de bucătărie: “Prăjitură Ileana”, mai ştiţi? Prăjitura Ileana a fost redenumită între timp, reţeta învăţată pe de rost de ochiul fin al bunicii, iar papilele noastre niciodată sătule de ea. Alături de bunul nostru simţ, desigur.

Pe fişierul cu Pasărea Colibri şi toată muzica folk pe care o deţin scrie Horia. Pe altul, cu muzică franţuzească pe care o înţeleg strict cu urechea, scrie Anda. Pe ambele categorii scrie şi Cluj, dar fără taste. Apoi, se nimeresc melodii pe care nici nu bănuiam să le am vreodată, care-ţi amintesc de chestii pe care le-ai păţit, precum o prietenă care-ţi povesteşte despre tine. De parcă nici nu ai fi fost acolo. Aşa-i place lui să-mi povestească cum ne-am cunoscut. Şi mie-mi place să ascult, ca pe fiecare poveste de dragoste fericită. Şi ce mă bucur când îmi dau seama că-i a mea!

My biggest fear was September. When he had to go. Zice Shania în melodie. Şi-mi aminteşte de spaima drumului dinspre aeroport. Drumul pe care-l făceam cu atâta bucurie când plecam eu sau îl aşteptam pe el. Şi, culmea, acelaşi drum, dar cu totul altul, când îl făceam împreună, dar mă întorceam doar eu. Că el îşi lua zborul. O vreme, de zboruri singure  îmi era cel mai frică. Şi cred că vor rămâne fobia ce mă va urmări o viaţă. Ştiţi, cum unora le e frică de păianjeni. Sau altora de înălţimi. Mie mi-e groază de singurătăţi la înălţime.

Astăzi, au plecat fricile de aeroporturi şi drumuri de întors, dar au lăsat altele în locul lor. Iar înălţimile, deşi temute, au fost constante în viaţa mea de până acum. Mi-e frică de suferinţe în adâncuri. Dacă vă puteţi imagina aşa ceva.

A învăţa să-ţi înghiţi lacrimile cu ochiul. A învăţa să nu o mai hrăneşti pe dânsa, nenorocita de naivitate. Da, acest post este despre un bărbat. Şi nu, nu despre cel la care vă gândiţi.

A putea omorî speranţe mai ales când ele răsar din inimă şi nu din raţiune. De fapt, acelea sunt cele mai periculoase.

A-ţi aminti de jurămintele făcute la reflexiv o viaţă, nu o perioadă din ea. Că şi prostia trece împreună cu durerea.

Lacrimi şi nenorociri, speranţe fără raţiuni şi dânsa, DUREREA. De data asta am scris-o. Ca să nu mai am scuze s-o uit.

Continuare