Sunt hore în care intri şi vrei să joci, chiar dacă nu ştii paşii. Teama de necunoscut e firesc înscrisă-n legile omeneşti, însă e totodată şansa surprizelor plăcute, nu-i aşa? De cele mai multe ori, am dat ceva la schimb. Fiindcă doar naivii îşi imaginează că există gratuităţi pe lumea asta.
Ai o minte aşa ciudată, mi-a zis el într-o seară înainte să adormim.
Niciodată nu am crezut în coincidenţe. Iar cele mai multe lucruri în viaţa mea au avut un sens, chiar dacă nu evident din primul moment. Până şi durerile explicate cu eliberare îndelungată şi-au găsit rostul, iar eu am căutat să ţin minte ce am învăţat.
Ştiu, tind să vă plictisesc. Însă viaţa mea n-a fost niciodată liniară, deşi mult mai simplă decât realizez. E minunat să cunoşti oameni în drumul tău, oameni care te inspiră şi care-ţi reamintesc ce preţioasă e simplitatea copilăriei tale cu doi părinţi, patru bunici şi vreo 3 câini. Consecutivi, nu toţi deodată.
În sistemul meu de mişcare, nu există oameni care să se certe şi apoi să nu-şi mai vorbească, nu există fraţi care să se supere de la bani, în lumea mea imediată nu avem abuzuri, minciuni şi nici ură. De asta, fiecare privire pe care o arunci afară te înspăimântă în felul acela care-ţi ridică părul pe mâini şi te face să nu-ţi mai doreşti să ieşi niciodată din cutie.
Sunt într-un moment de incertitudine, în care am mai multe întrebări decât răspunsuri. Dar mă scald într-un sentiment anormal de “aşa e bine”. Mi se-ntâmplă lucruri pe care nu le înţeleg şi mi se îndeplinesc dorinţe pe care nu ştiu dacă le merit. Lucrurile se aşază, asta voiam să vă spun. E bine să avem încredere că se aşează în cea mai potrivită ordine pentru noi.
Am învăţat să plâng fără suspine, ca un telefon fără sunet. Că nu de la schimonoseli vin lacrimile, aşa cum credeam când eram mică. Şi că telefoanele funcţionează, chiar şi când le ucizi virbaţiile cu un buton. De fapt, e o funcţie, pe care o descoperi cu timpul. Iar eu tocmai am crescut.
Şi-apoi înveţi să te îmbraci în căldura unor lacrimi rostogolite pe nişte obraji sau să-ţi astâmperi roşul din ochi cu o privire. Ajungi să poţi auzi pe altul în timp ce te asculţi pe tine, ba chiar să-i şi răspunzi monosilabic în timp ce-ţi numeri binecuvântările în gând. Am liste întregi pe care mi le repet ca o nebună în monologuri interioare, ţinând cu dinţii de întregul lor. De parcă mi-ar fi frică să nu se piardă, dacă le spun cu voce tare.
N-ajută deloc.
Dacă rugăciunile ar fi sincere şi iubirea de sine absolută, dacă ar fi mai puţine pilde despre altruism şi mai multe despre tine. Dacă am înţelege să ne iubim nu cu mintea, nu cu creme şi abonamente la săli scumpe, ci cu inima şi cu plămânii. Dacă am simţi adevărul din frumuseţea care porneşte din interior şi pericolul care se naşte când doar o spunem.
Acum cât am fost în Sibiu, am ieşit mai puţin decât îmi stătea în obicei, dar am stat mai puţin acasă decât mi-ar fi trebuit ca să mi-ajungă măcar pe două măsele. În ziua de Paşti, după masa tradiţională cu ouă roşii şi clanul meu Siminesc înfometat ca după un post ce l-a ţinut mama pentru toţi, m-am scos seara în oraş. Iar din cauza unor fire de nayloane medicale, pe care încă le port în piciorul drept, am lăsat tocurile şi stilul acasă, mi-am pus bocancii mov, de Himalaya şi-am luat-o cu nişte prieteni dragi spre cafeneaua unde credeam cel mai mult că nu ne vom întâlni cu nimeni. Când colo, ce să vezi, toată clasa mea din liceu era acolo!, iar eu am uitat instantaneu de bocanci şi geanta asortată (era asortată, adică aceeaşi cu care m-aş duce şi sâmbătă dimineaţa prin parc).
Şi printre mulţii mei colegi, pe care nu-i mai văzusem de pe facebook, la un moment dat, apare Paul, pe care nu-l mai văzusem de prin anul 2 de facultate, în Cluj. Şi Paul al meu arăta senzaţional, cu un aer de Bolivia, Peru şi Ecuador, de-ţi venea să-l pupi ca o bunică mândră de odrasla ajunsă bine la oraş. Paul şi-a tras un scaun lângă mine şi-a zis că el acolo stă, că doar pe mine nu mă mai văzuse de un car de ani, iar cu ceilalţi o să mai tot fie. Plus, că avea el bănuiala că n-o să fiu prima prezentă la continuarea sucului într-un banal şi unic club din Sibiu, deci…se motiva alegerea. Ce voiam să vă spun e că omul ăsta şi-a făcut un concediu de 3 luni într-un alt colţ de lume. Şi că nici nu mai contează exact pe unde a fost, ci pe cine a cunoscut. Şi ce l-au învăţat acei străini despre el. Ce contează e cum a urcat pe nu-ştiu-ce coclauri în stil alpinistic, de a ajuns la -30 de grade, de nu-şi mai simţea cămaşa pe el şi nici nasul prin care să respire. Contează cum a pierdut avioane, cum s-a transportat în portbagajul unui taxi şi cum a împărţit portbagajul ăla cu încă o femeie. Avea 50 de ani, iar Paul e tânăr şi frumos… că l-am întrebat direct cât i-a plăcut. De tanti aia, nu prea tare. Toată seara mi-a povestit despre aventura lui. A fost un cadou pentru el, înainte de a începe serviciul ăla de om adult, cu barba rasă şi freza luată la 0,3. Şi în ciuda poveştilor Ninja pe care le-a avut, cred că a făcut exact ceea ce îi va asigura succesul în acest mariaj cu munca: Aventurile e bine să le trăieşti la tinereţe, nu când ai 5 copii acasă şi dureri de spate non-stop.
Îl ştiu pe Paul demult, probabil înainte de a şti unde e Cuba pe hartă. El sau eu, nici nu contează. Întotdeauna a fost un tip vesel şi prietenos. Dar schimbarea de acum era dincolo de fire. Fiindcă acum era ceva molipsitor, atât de entuziasmat era! Exact aşa cum mi-a făcut mie bine traiul cu Hyun Jin, pe care nici eu însămi nu-l pot explica prea clar.
Şi evident că-l ascultam cu interes şi un strop de invidie, ca zahărul pudră pe prăjitura cu măr. Fiindcă am avut şi eu gânduri din astea, dorinţe străineze şi chiar nişte bani în cont. Planul meu era ca, după terminarea facultăţii, să mă iubesc o lună cu franceza la Paris. Aveam şi adresa unde puteam să stau, făcusem şi un calcul economic, de până şi eu credeam că se va întâmpla.
Şi i-am spus mamei toate astea. Că aş fi vrut să fiu şi eu măcar un sfert de Paul (că mustaţa nu mi-a plăcut niciodată :P) Că mă mărit imediat cu halatul şi cine ştie când voi mai avea timp pe care să-l umplu cu planuri. De acum, viaţa se va împărţi în planuri îngrămădite între timp. Ca programările-n agendă. Şi ştiţi ce mi-a zis mama? Că ar vrea şi ea să vadă expoziţia foto, când se va-ntâmpla, fiindcă e convinsă că a fost o aventură extraordinară. Că şi eu aş fi putut pleca la Paris, dar mi-am ales aventura pariziană altundeva. Şi pentru mai mult decât o lună.
Zilele astea îmi negociez contractul de monogamie cu halatul. Voi avea grijă să las clauze deschise, pentru aventuri viitoare. În afara orelor de cabinet, bineînţeles… Şi voi semna de bunăvoie, convinsă fiind că am ales fiecare “cea mai” aventură pentru noi. Lui Paul îi mulţumesc că mi-a amintit că viaţa nu e deloc plictisitoare, totul e să ştii încotro te uiţi (asta, de fapt, mi-a zis mama). Şi că mi-a dat voie să postez câteva poze.
Iar pe dumneavoastră vă invit să vă urmaţi planurile cât încă aveţi timp să le faceţi! 😉
Vezi blocul ăsta, era o centrală mică în locul lui şi aici ne întâlneam noi, toţi copiii de prin jur. Nu erau atâtea maşini parcate şi aveam loc să ne jucăm. Să batem mingea. Să alergăm. Ce dor îmi e de libertatea aia.
Mi-a spus cineva ieri, în timp ce stăteam într-o maşină jumătate pe trotuar, jumătate pe stradă.
Mie nu-mi pare rău că îmbătrânesc, i-am spus. Nu zilele astea. Nu niciodată.
