Cum vă place şi Anglia şi aveţi de gând să vă întoarceţi sunt întrebări standard zilele astea. Apar în conversaţie în prima jumătate de oră sau în prima jumătate de conversaţie, în funcţie de durata ei.

Cum ne place, nu prea ne place, deşi nu ne plângem, că doar nu stăm acolo de rău ce ne e. Învăţăm multe, iar ăsta e principalul avantaj. Dar de învăţat, învaţă şi colegii noştri, că doar nu a terminat nimeni facultatea gata-nvăţat. De plâns nu se plâng nici ei, deşi în seara asta am auzit ceva de genul “aş da săptămânal examen la chirurgie doar să mai fiu în studenţie”.

Ne-am întâlnit şi am vorbit despre pacienţi şi materiale şi, pentru prima dată din anu-ntâi, mi-a plăcut şi mie. Ce de schimbări pe lumea asta! Noaptea tot despre revista ELLE visez şi, întotdeauna, în româneşte. Iar de realitatea noastră englezească mi s-a făcut de câteva ori dor, cu un colţ de inimă pe care nici nu ştiam că-l am. Capabil de doruri de regină.

Iar în concluzie, vieţile noastre cam tot asemenea sunt, că de muncit, muncim cu toţii, iar de văzut, nu mai e ca-n studenţie. Orice cod poştal am avea. Şi indiferent în ce limbă numărăm dinţii pacienţilor noştri. Din toate celelalte puncte de vedere, nimeni nu se laudă de prea mult bine. Iar dacă una dintre prietene mi-a zis că îşi vede iubitul cam 10 minute pe zi, după care el adoarme îmbrăcat, eu pe-al meu îl văd mult mai mult de-atâta. Exceptând zilele şi nopţile cu gardă, dar alea nu-s în fiecare zi.

Deci nu-i nici Regina aşa de-afurisită. Cu cât stau mai mult acasă, cu-atât îmi place viaţa mea mai mult. Şi cu cât vorbesc mai sincer cu prietenii mei, cu-atât înţeleg mai bine că n-are de-a face cu locul, ci cu vârsta. Şi că e totuşi bine că ne-am făcut mari. Decât să fi rămas mici, iar timpul să treacă fără noi.

—————-

Sper c-aţi avut sărbători frumoase şi liniştite. Eu încă mai sărbătoresc, căci sunt acasă. Mi-e rău de oboseală, dacă poţi obosi şi bând cafele. Dar ce oboseală plăcută.

Deja mă duc singură la centrală să reduc căldura, ba am şi deschis geamurile mai mult decât 2 minute. La noi pe stradă e o tufă înflorită cu boboci mov, iar în curte răsar nişte chestii verzi-crude. Deja îmi permit pijama cu mânecă  şi  cel puţin un picior scos de sub plapumă.

Dar nu vreau să mă laud ori să provoc pe careva, că mâine parcă văd cum se  pune de-o ninsoare.

În 6 luni de normă-ntreagă, 2 pacienţi mi-au leşinat pe scaun, de nici nu m-am mai putut speria de-acuma. Culmea e că în loc să fugă cât văd cu ochii şi să nu mai vrea să mă vadă nici în vis, unul mi-a zis (pe vremea când voiam să schimb jobul) că el vine după mine la orice cabinet m-aş muta. Iar celălalt mi-a adus o felicitare de mulţumire cu o pisică faină (pe care şi Alex ar pune-o pe facebook), împreună cu o cutie de bomboane, bucuria colegilor.

Continuare

Întotdeauna am spus că doar cei norocoşi îmbătrânesc. Şi, uitându-mă la pletele din clasa a12-a, nu pot fi decât recunoscătoare.

Se face că pentru noi, ăştia micii, începuturile blogosferei noastre n-au avut de-a face prea mult cu 2.0 şi backtrack-uri, ci cu actul de a scrie şi a interacţiona cu cei doi unici ai noştri. Care şi ăia doi unici au crescut paralel cu noi, intersectându-se uneori mai frumos decât ar putea vreodată geometria permite.

Câţiva ani mai târziu, Nina scrie postul ăsta. Şi o obligă pe copila blondă de acum să se privească prin ochii celei care-a fost.

Multe întrebări şi-au aflat răspuns, deşi unele căutări sunt încă acolo. Acum ştiu că visele nu mor după ce se împlinesc, ci se transformă. Şi nasc altele noi, încât începi să te bănuieşti că-ţi lipseşte un centru de saţietate responsabil de vise.

Acum ştiu că marile iubiri există şi dincolo de capul meu şi că dorinţele se împlinesc atunci când vor ele, nu când vrei tu. Şi că, indiferent cât ţine împlinirea, singur gândul de a şti că ea există e un fel de garanţie la speranţă, ca un avans la mereu o fericire.

Şi deşi tânără, apreciez bătrâneţile care-mi sunt date cu fiecare zi în care încă mă trezesc. În corpul meu, mă simt tot mai acasă pe măsură ce ne cunoaştem mai bine. Acum ştiu că pot avea încredere în deciziile pe care le iau la un moment dat

… şi că, da, a meritat.

foto

Noi, ca oameni, avem din fabricaţie un fel de sistem implementat, care ne ţine la suprafaţă în ape adânci, care ne scoate din cele mai puturoase rahaturi şi ne redă echilibrul pe cele mai subţiri sfori. Pe măsură ce petreci tot mai mult timp în trupul tău, ajungi să-l auzi mai bine, că de înţeles n-o să ajungem nici în secolul ăsta.

Aseară am fost la patinoar. Gheaţa străină alunecă mai tare decât cea românească, pe care nu m-am mai dat din facultate. Şi a fost, din nou, senzaţia aceea care m-a încercat în primele două zile de condus maşină automată: picioarele mele ştiau nişte lucruri pe care capul nu şi le mai amintea. Însă, odată ajunsă pe gheaţă, am dat din lăbuţe graţios şi n-am aterizat decât în parapeţi. Treaba cu frânatul era mai dificilă, fiindcă trebuia să mă hotărăsc din timp dacă vreau să opresc unde erau prietenii mei. Dacă ratam momentul, mă opream la 2 metri mai încolo şi asta fiindcă nu îmi dădeam seama conştient cum se face. Traba cu frânatul. După câteva ture, mi-am exersat voinţa din timp şi hotările nu mai veneau întâziate. Că atâta trebuia să fac: să vreau. Şi mă opream. Chiar şi departe de parapeţi.

Ceea ce era însă diferit faţă de acum câţiva ani, era mintea de acum. După atâţia ani de păr blond şi scris pe bloguri, n-ai cum să zici că eşti la fel!

Luaţi un moment şi expandaţi-l ca timp. Fracţiunea aia de secundă. Când stângul alunecă mai altfel decât dreptul şi vezi pământul apropiindu-se cu viteză. Puneţi pauză. Şi imaginaţi-vă cum mi-am spus eu mie să mă echilibrez la loc. Într-o limbă pe care nu o pot traduce în cuvinte. Dar a fost un ceva în capul meu. Şi picioarele au ştiut ce să facă. Daţi play la loc. Şi vedeţi cum, în aceeaşi fracţiune de secundă, pământul rămâne la locul lui, iar blonda în picioare.

Când cădeam o altă dată şi ştiam că aşa ceva o să păţesc, întotdeauna mă concentram pe cum să cad mai ergonomic. Mai să nu-mi rup fundul, spatele sau vreun deget. Şi căderea e o artă, credeţi-mă pe cuvânt. De data asta, mi-am propus un alt final în secunda aia încremenită. A fost ca un gând reflex într-o situaţie de criză. Ca atunci când tragi automat de volan ca să eviţi maidanezul scăpat pe şosele.

N-am ştiut că mă pricep să-mi ţin şi echilibrul. Eu mă mândream că ştiu să cad. Şi, deşi uneori s-a lăsat cu articole frumoase în loc de vânătăi, întotdeauna a durut… Aseară însă, am înţeles că important e ce-ţi propui în limba fără cuvinte. Fiindcă urechea noastră internă nu doarme. Şi ochii sunt deschişi. Picioarele se mişcă. Ne putem ţine echilibrul şi atunci când pământul ne fuge de sub picioare. Avem doar nevoie să ne folosim echipamentul. Şi nu mă refer doar la patine.

Şi ţineţi minte că n-avem o singură ureche internă, ci două! 😉

foto

Şi, schimbând registrul, deşi e duminică..

Continuare

Vară-mea ne-ntreba cum ne întreabă de fiecare dată, dacă avem de gând să ne întoarcem în ţară. Era vreo 2 ceasul în noaptea-n care am ajuns în Bucureşti. Asta aşa ca o scuză pentru ea că nu ştie ce întreabă şi noi, ce răspundem.

Ne prezenta planul ideal, cu job bine plătit pentru iubitul meu (i-a găsit job şi ea în Bucureşti şi tata, în Sibiu) iar pe mine mă momea cu reviste, bloguri şi proiecte locale.

“După ce-ai fost medic, nu mai poţi fi blogger” i-am spus. Cu o aroganţă atipică mie, cu o superioritate care a râs atâţia ani de mine, prin gurile altora, desigur.

Durerile pacienţilor te obosesc şi numai să le-asculţi, mă credeţi. Te seacă într-un fel pe care nu-l pot explica-n cuvinte. Şi deşi mi-am dat seama că empatia-mi face mult rău, nu mă pot debarasa încă de ea. E singurul fel în care ştiu ajuta.

Iar despre Crăciunul ăsta şi vacanţa din Sibiu o să scriu atunci când voi fi pregătită. Deocamdată rumeg noile începuturi şi frumoasele continuări. Bucuraţi-vă pentru mine, dar mai păsuiţi-mă un pic.

foto